„(…) Vă dați seama, când ieșeam din casă și dădeam și noi o fugă până la dealul Bardalia și ce mai zăboveam  prin băltoacele din jur, când ajungeam acasă și puneam mâna pe un codru de pâine, ni se părea miere. Însă în toate astea era un rost, o regulă. Dimineața aveam misiunea să  ducem vaca la un loc stabilit și de acolo, un cetățean din sat  tocmit  în acest scop, pleca cu ele pe izlaz, spre nord,  după dealul Ghiaurchioi. Era și acolo o fântână  pentru adăpat vitele. Există și azi și se cheamă Fântâna vacilor. În partea de sud a  satului  era un loc stabilit pentru adunarea vițeilor. Vițeii  erau și ei păziți  de un om plătit de cei care aveau viței. Aceștia erau duși pe izlazul din partea de sud a satului, după dealul Bardalia. (…)”

Paginile pe care le-am copiat aici integral sunt din cele peste care, de când mă știu, nu doar în copilărie, treceam, fără să le citesc, nerăbdătoare să ajung la dialoguri și la narațiune: ce s-a mai întâmplat și ce-au mai zis  personajele.

Nu-mi dau seama dacă harul unchiului Nicolciu, îi va face și pe alții să vibreze de emoție, ca mine. O parte pozitivă există, anume aceea că am înțeles în fine, de ce autorii nu renunță la descrieri. Nu peisajul în sine este vibrant, ci starea pe care el i-o induce memorialistului. Și nu starea de atunci, ci vârsta.  Acea stare însă poate fi o emoție de unică folosință.

 Iar locurile pe care le descrie unchiul și unde caut urmele alor mei,  sunt și ale copilăriei mele. „Furat de aceste amintiri, zice unchiul,  am uitat să termin: casa bătrânească avea o prispă de aproximativ un metru  lățime pe toată lungimea ei, întreruptă la mijloc de o scară de piatră din trei trepte. Jos pe lângă prispă aveam un trotuar de piară  pe toată lungimea prispei și a  casei, bineînțeles.”

Această prispă a casei  e importantă.  Ca și izlazul. Ca și Fântâna vacilor. Ca și Bardalia. Când eram copii, și eram întrebați de mama, cu lipsa ei cronică de  autoritate, dar la a cărei atenție  râvneam mai mult ca la orice  pe lume, unde am umblat, răspundeam  mințind:  La Bardalia! Așteptam să se îngrijoreze și mai tare pentru primejdiile prin care trecusem. Târziu mi-am dat seama că pentru noi, eu și Dănuț, Bardalia era o unitate de măsură a lungimii incomensurabile, ca de la pământ la lună, și la un moment dat, asociam locul, din cauza rezonanței numelui,  cu Patagonia. Atât ni se părea de îndepărtat. Și după  privirea  mirată, atentă, ușurată că ne-am întors, slavă Domnului, teferi, deduceam că și Mamei la fel.

Mult mai târziu, când au început bolile grave: pareze, ciroze, gripe cu pneumonii, peisajul acesta care  s-ar  putea ca altora să nu le spună nimic, cum nu-mi spuneam mie nesfârșitele pagini descriptive ale greoiului Sadoveanu,  a dobândit pentru mine o semnificație târziu elucidată. În perioade de boală,  când cădeam în lungi intervale de somn letargic, trăiam, repetitiv, în buclă același coșmar. Mergeam grăbită pe strada principală a satului nostru, o uliță mai degrabă, pe vremea copilăriei doar pietruită, care se transforma în stradă –  bucureșteană, constănțeană, pariziană, tot a mea, totuși – , amenințată de un pericol iminent, incendiu, bombardament, uragan. Aproape alergam,  nu ca să ajung eu acasă, la adăpost, ci fiindcă duceam în brațe un copilaș –  într-o variantă a visului, al meu, în alta, al altuia, fără ca distincția să aibă vreo importanță. Poate că uneori nici nu era un copilaș, ci un animăluț fragil.  Pe măsură însă ce mă apropiam de casă –  și pe măsură ce primejdia creștea, clădirile familiare de pe o parte și de pe cealaltă parte a străzii, se puneau în mișcare, se contorsionau, își schimbau forma,  se aplecau într-o parte și-n alta, își unduiau niște rotunjimi de monștri uriași. Cumva, dacă ar fi rămas nemișcate, ar aminti clădirile lui Gaudi, care mi-au trezit întotdeauna o indispoziție tulbure, o neliniște.  Efortul de a le recunoaște și de a mă regăsi era atât de chinuitor, încât, în momentul când amenințarea era foarte aproape, mă trezeam  din somn lac de transpirație, cu inima sărindu-mi din piept și cu brațele adunate pe copilul care trebuia ocrotit, a cărui căldură o simțeam încă. Până când, în cele din urmă, după săptămâni, într-o noapte, acele clădiri vii, imense, de pe o parte și alta a acelei străzi ( din București, Constanța, Paris), se opreau din zbucium, ca și cum s-ar fi scuturat de un blestem,  și redeveneau familiare.  Le  recunoșteam ușurată: uite casa lui Nea Nicu Poștașu,  casa lui Oanță Mușat, a lui Moș Verban. Cârciuma lui Alexandru Pătrașcu. Comparativ erau niște biete căsuțe, dar atât de cunoscute, atât de iubite.  Până și ruina de casă a vecinei de peste drum, Tanti Leanca, cea care-și făcea ciorba din ingrediente adunate de la gospodinele de pe toată lungimea uliței: o ceapă  de la una, un cartof de la alta și tot așa: un ardei, un pătrunjel, o roșie,  și chiar o carcasă de găină, uneori. Iar la margine de tot, vedeam casa unde a crescut unchiul Nicolciu, de la  vârsta de un an, și unde și eu m-am născut. Dincolo de ea,  dintotdeauna acolo, așteptându-mă,  se întindea, nesfârșită, până la mare, gârla secată. Aveam  de fiecare dată, în acel moment, încă înainte de a mă trezi și de fapt dorindu-mi să nu mă trezesc încă, certitudinea că sunt vindecată. Iar la ziuă mâncam.

Am întâlnit în nu mai știu ce text etimologia cuvântului convalescență, care ar însemna, după autor,  întoarcerea sufletului în trup. Fiindcă atunci când ești bolnav sufletul rătăcește, pleacă din trup, zicea. Am avut  astfel semnificația  coșmarului meu recurent.

Unde pleacă sufletul când ești bolnav? Face călătoria pregătitoare, de recunoaștere, în locurile unde se va duce cândva? Nu știu. Știu doar că după acea descoperire, atât coșmarul, cât și visul frumos al convalescenței,  m-au părăsit.

(Fragment din  romanul în lucru „Cuibul din inima ei”)

DOINA JELA – jurnalistă, editoare, traducătoare și scriitoare. A coordonat colecțiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas și „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociația Ziariștilor Independenți din România, filiala românească a Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ). A contribuit la numeroase volume colective: Vînzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam așa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007). Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999, 2002; carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditația Transcendentală (în colab. cu Cătălin Strat și Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minților și sfîrșitul mitului comunist (coord. în colab. cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)”.