Interviu de Simona Preda

Sunteți poet, eseist și jurnalist cultural – dacă ar fi să alegeți zona în care vă simțiți cel mai confortabil, care ar fi aceea?

Confortabil și inconfortabil mă simt în toate. Când mă preocupă, când incubează, când le nasc, când mă bucur că merg singure, când văd că oamenii (unii) se bucură, se contagiază. Mă simt ocupat și eliberat mereu. E un joc (serios) de du-te-vino. Pe de altă parte, evident, deocamdată, cel mai acasă mă simt în poezie, deși iubitor de filosofie fiind, îmi place să scriu și eseu, uneori un reportaj, o luare de poziție.

Și – mai exact – de ce depinde acest confort, de o stare, de o situație, de un moment anume?

Totul ține și de interesele relativ constante pe care le am, dar și de ce îți oferă agenda zilei. Apoi, spre bucuria noastră, uneori suntem luați prin surprindere de frumusețe. Și atunci trebuie să îi răspunzi. Să îți dezvelești pieptul!

Dar pentru poezie – aveți nevoie de o stare aparte?

Poezia, este o zonă specială. Pentru că ea se scrie sub o anume transă, chiar dacă te-a inspirat un lucru oarecare. E ca o intrare în aură, ca o colorare a lumii și a vieții în culori mai vii. Poate în sepia, uneori. E ca și cum un ceva produce un declic, o rupere de nivel, o răpire (să ne amintim de Blaga, de exemplu). Nu degeaba poeții, încă din antichitate, au fost asociați profeților. Fără acest salt poetul nu se conectează la experiența sa trecută și încălzită și nu se pune în legătură cu tot ce știe (sau nu știe că știe) din cultura căreia îi aparține. Doar așa se fac sinapsele la poeți.

„Jurnal de cuplu/ a couple s diary” (Brumar, Timișoara, 2019) – un poem tulburător în 13 părți – de la ce a plecat? Care a fost momentul în care s-a născut, sau, altfel spus, când s-a lăsat scris?

„Jurnal de cuplu” a plecat de la experiența mea cu Femeia, cu femeile, cu dragostea și cu erosul, prin care te legi de ele. E clar că este o încercare de trecere de la particular la general, dar este, în primul rând, rodul unei mari sincerități. Acest poem s-a născut într-o vară, acum vreo 4-5 ani și frumos a fost că a venit dintr-o dată, așa cum este, cât e el de lung. Nici nu a mai fost nevoie să intervin și nici nu m-a mai lăsat, deși l-am pus la dospit și apoi la beci, ca pe vinul vechi. Am crezut, la un moment dat, că îl pot lungi, că o să-l fac parte dintr-un volum cu mai multe poeme, dar el nu a vrut decât să rămână cum este, singur. Am ținut, recunosc, în acest sens, cont și de sfaturile doamnei Liliana Ursu și ale domnului Daniel Drăgan care au simțit mai bine decât mine.

Mi-au atras atenția câteva versuri: „noi bărbații suntem de aer/ele sunt de pământ/și cele mai bune de apă” – și pentru că tema poemului este iubirea, aș fi curioasă – iubesc femeile altfel decât bărbații?

Da. Altfel și mai profund, mai dezorganizat, mai tiranic, mai total, mai jertfelnic. Ele sunt cele care fac și întrețin focul vetrei, de aceea sunt, cel mai adesea, de pământ și de piatră. În orice moment, în femeie, stă în așteptare maternitatea, sensurile vieții și ale morții. Pot spune că civilizația a început în momentul în care o femeie a convins un bărbat (l-a ademenit) să rămână lângă ea, lângă rodul gângurind al nopților lor. Dragostea lor este ca o livadă plină!

Poemul dumneavoastră se referă la un bărbat arhetipal – care oscilează între a sta și a pleca pentru a reveni – pentru cine ați scris acest poem?

Nu am scris acest poem pentru nimeni. V-am spus că a venit pur și simplu. Cu siguranță din frământările mele, din încercarea de a înțelege, de a-mi clarifica stările, de a mă limpezi. Evident că vorbim aici și de bărbatul arhetipal și mai mult despre o anumită latură a lui ocultată azi, îndulcită, destul de incorectă politic. Avem o sumedenia de cuvinte destul de tari pentru acestă latură: marțialitate, machism, donjuanism, seducție ș.a.m.d.. Din păcate, azi, vorbim despre virilizarea femeii și despre falimentul masculinității. Vedem bărbați mai epilați decât partenerele lor, cu barba pudrată și cu pantaloni ca niște ștrampi. Acest poem cheamă bărbatul clasic, nedubitabil, chiar dacă și el are conștiința culturală a unei anume androginități (de care amintea chiar Platon).

Ce ați simțit când ați publicat acest poem? A avut un efect de eliberare, de ușurare? Poemul, trebuie să menționăm, a fost foarte bine primit de criticii literari și de colegii de breaslă.

M-am simțit bine că este, că spune ce spune, că arată cât de diferiți suntem, bărbat și femeie. Asta face ca iubirea, erosul, să fie cu adevărat un dar, o taină, o minune. O binecuvântată oază în vremelnicia noastră, în lupta fiecăruia cu suferința și cu moartea, cu noi înșine, cu răul. Da, volumul a fost primit bine de câțiva oameni foarte pricepuți într-ale cuvântului: Liliana Ursu și Tess Gallagher (cele două mari doamne ale poeziei au și vrut, de altfel, să traducă poemul), Monica Pillat, Adrian Lesenciuc, Robert Șerban și răposatul Daniel Drăgan au girat acestă apariție a anului trecut. Cu toate acestea (mai ales din cauza pandemiei) cartea nu a ajuns la prea mulți. Nu am putut să fac decât două lansări: la Gaudeamus și la Brașov. Sper ca spre finele acestui an să o pot lansa cu adevărat la apă. E un volum care poate fi o corabie foarte bună. Se poate călători până spre mituri.

Există un cititor ideal, credeți în existența unui cititor ideal?

Nu îmi pun problema asta. Cred că poezia presupune un rafinament și o cultivare a emoției care cere, din start, un receptor special, un ins care, așa cum spuneam, poate face saltul, poate visa, poate contempla, e interesat de apa sentimentelor care trece prin el, că este râu repede, că este fluviu, că este lac liniștit, că este chiar marea. De aici, din acestă atenție, el se poate ridica la omul în sine, poate reveni la toate paradisurile pe care le-am pierdut.

De fapt, ce reprezintă pentru dumneavoastră poezia? Citiți poezie? Care este locul unui poet în peisajul contemporan?

Doamne! Ea e totul! E, mundan vorbind, maximul! Spun mundan pentru că peste ea este, indubitabil, rugăciunea, cu care, de altfel, chiar seamănă…pentru că îi este fiică sau fiu risipitor, uneori, adeseori. Frumos este că, de la un anumit moment, începi să vezi lumea poetic, începi să poți să îți dai emoțiile la acestă facultate a afecțiunii care este poezia. A vedea lumea poetic este un caz particular al simțului transcendent. Un soi de transcendență fără obiect clar, un fel de disponibilitate afectivă permanentă pentru dincolo, o feldeință asemănătoare cu mistica. Care este locul unui poet în cetate? Păi, el este tocmai acest personaj excentric cu rol de dormitatium animorum excubitor, de trezitor al sufletelor adormite sau stinse. De ce? Tocmai pentru că omul are o altă demnitate decât cea care i se dă azi. El poate fi, în pofida perisabilității sale, nemuritor…prin ceea ce simte, prin conștiința sa, prin faptul că sufletul său știe să cânte. Știm că adevărată noastră fire este edenică. Și?! Ce facem pentru asta? Cum ne onorăm călătoria?

Ne va salva poezia? Este poezia un refugiu, o evadare din mundan?

Poezia ca refugiu, ca evadare este stadiul cel mai de jos. Peste acesta este nivelul poeziei ca mod de viață, fie că ești creator sau ești doar consumator de poezie (adică un poet mut, cum spunea doamna Liliana Ursu). Doar așa poezia există cu adevărat, dacă inundă viața noastră. Doar așa viața noastră se schimbă, se primenește, crește. Poezia în mic este drojdie, iar în mare este aeroport. Pentru că ea trebuie să fie viață adevărată, militantă. Mă enervează clișeul acela al poetului inadaptat, nebun, ochelarist. Eu lupt pentru un poet văzut, războinic, mândru, ca o vedetă de cinema, ca un star.

Cum ar fi o lume fără poezie?

Ca o conservă, ca o închisoare, ca un spital de nebuni. Cred cu toată ființa mea în frumusețe, în frumos. Asemenea lui Fiodor Dostoievski știu că ea va mântui lumea pentru că undeva frumosul coincide cu binele, aidoma cu geometria care, într-un punct, întâlnește poezia. Sper să ne amintim de asta. Poeții să nu uite să ne-o spună și noi să nu ne punem ceară în urechi. Domnul să ne apere!  

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista RAMURI, nr.8/2020.

---

„Jurnal de cuplu” este un poem de factură modernistă, racordat cu elemente postmoderne la tonalitățile liricii contemporane. Este o rătăcire prin sine, prin lumi, un jurnal al dihotomiilor și în același timp un balans între posibilități, între a fi și a nu (mai) fi, între a sta și a pleca, între aici și acolo. Este, în același timp, și un spațiu prin definiție (prin titlu chiar! ) al erosului, iar în cheie speculativă, poezia ar putea fi citită și sub semnul  lui „ca și cum”, devenit ipoteză sau gest în potență. Atmosfera din versuri nu are nimic clar-obscur, totul e tranșant, imprevizibil și, deși adesea tonul este brutal, lectorul poemului nu este ocolit de o anumită gentilețe. Intuim chiar și un fior de timiditate, deși mărturisirile directe par că încearcă să îl suprime, sau măcar să îl amenințe de-a lungul paginilor. „Jurnal de cuplu” este o poezie cu o structură fermă, nelipsită de accente și ancore mitologice, cu versuri care avansează subtil, ca într-un cantatio de o mare finețe. Un spațiu al unui cândva mitologic și al unui undeva la fel de incert plasat se solidifică treptat, odată cu șoaptele, trupurile, unduirile și iubirea. Religia, preistoricul, inserțiile într-un timp suspendat  se suprapun ori se succed într-un tempo racordat la respirația poetului. Este un poem cu un erotism nereprimat, care izbucnește fără a aluneca în vulgaritate, misterios și imprevizibil, care acumulează putere și suspans, fără a se angaja în promisiuni și fără a încremeni în castități conjugale. Împlinirea și sensul iubirii n-au nimic de-a face cu jurămintele ad-eternitas, iar Dumnezeu, făptura, bărbatul, femeia, împlinirea – sunt jaloanele devenirii substanței poetice.  Normele nu sunt disprețuite însă aici, în acest spațiu, nu își găsesc locul, poetul alunecând printre cutume cu eleganța și curajul îndrăgostitului.”

Simona Preda