All posts by Viorica Răduță

aşa cum e jarul

omul stă într-un țipăt tăiat de un altul tot fără piele rugul dintre brațe din umeri apoi din capul în fine aprins vâlvătaia lui nu este afară decât lumânare tăcută una care s-a scurs ca și dansul băiatului lipit de dansul prietenei lui   dacă

sacii

așezați unul lângă altul pe trotuar fără piele de fapt om lângă om somn lângă somn ca să nu se simtă mirosul de ars care e și locul lui de mormânt cei care ies din întuneric ies cu ochelarii înfipţi înăuntru și văd clipa o

fotografia din ramă

în căminul de bătrâni uitarea trecuse de zborul păsării un tânăr se întorcea din fotografie să moară mai repede înainte să ajungă la umărul lui şi fata singură cu soarta acum la distanţă faţă de mâini se uita la fotografia cu ei doi nu credea

masca

îşi schimbă profilul faţa de la o gardă la alta de la privire cu tusea cu febra cu timpul de mătase în ea să coasă o haină cu trup cu tot dar îi trebuie aţă cât voinţa lui cât mâinile doctorului trase în tuburi prin

Pe urmele zeţarului Eftime

Camera de pe Vasile Lupu era spre lumină. Cei doi se obişnuiseră să privească pe geam deodată. Puful de la plopiţe îl făcea pe colonel să tuşească chiar când le vedea dinăuntru. Ce drac, nu le mai taie odată!? Eftime, zice după o repriză de