O imagine de început alunecoasă, nelustruită, necizelată. Una față de care nu știu ce poziție să iau, una periculoasă, imprevizibilă, una care mă poate sfârteca și mă poate lăsa fără suflare. O imagine grea. Ochiul meu de aici îl vede pe bunicul Radu călcându-și spaima în picioare cu fiecare pas pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rostește sau îl răsucește, așa cum face cu tutunul pe care îl așază în foița de țigară întinzându-și miresmele ca într-o veșnică și nevindecată stare de epilepsie, de nesiguranța a echilibrului și a emoțiilor. Privirea lui spune cu siguranță că poate da naștere la o poveste puternică, iar privirea mea o vede scurgându-se lin și limpede ca un lichid al minții dătător de viață. L-am văzut mult în fotografii și l-am simțit întotdeauna tremurând ca un personaj emotiv, deținător al acelui trac fundamental pe care îl simt și eu înconjurându-mă și așezându-mă în conspirațiile realității pe care o ignoram, dar din al cărui aer sorbeam cu nesaț.

I-am auzit pe tata și pe fratele lui îngânând rugăciuni pentru părintele lor cel subțiat nefiresc de distanța dintre viața lui și a lor și i-am simțit dornici ca eu să continui povestea lui cea puțin cunoscută, cea nespusă. Eu îl privesc în fotografia favorită și am tot timpul impresia că poartă un blazon delicat de câte ori încerc să îl recompun din grămăjoarele de memorie disponibile. Simt că el este cel care povestește cu patos terapeutic fiecare întâmplare care îl poate recompune și menține viu în fiecare amintire. Bunicul Radu îmi vorbește despre asemănarea evidentă dintre noi. Asta se și vede în fotografia păstrată fidel. Așa mi-l amintesc pe tac-tu mare, că spunea mereu ceva ce nu înțelegeam, ceva misterios, ca să mă gândesc dup-aia tot timpul la asta… Mie mi-a rămas doar el, așa, tot timpul, în inimă…, îmi zicea mamaia Ioana. Îl văd și îl aud spunând fraza aia misterioasă și parcă aruncă bucățele mușcate din inima lui frumoasă, ca o melodie, ca un ciripit încântător, redus, totuși, la o singură notă, apăsându-mă și istovindu-mă.

Apar fragmente de viață, de viață a lui, una nebună, amețitoare până la neînțelegere, știind că toate acestea vor rămâne pe rând nevăzute, nepovestite, uitate. Explicații în plus pentru zborul cuvintelor dintre noi, cuvintele acelea care formează și care așază această poveste. Așa l-am văzut io pă tac-tu mare Radu, că făcea lumină când intra în cârciuma ,, La prunii morii’’ și îi văd umbra pă unu din pereți și cum își bea mastica în picioare…, mi-a spus nea Poștaru odată. Iar eu încerc să văd mai departe peretele și umbra lui din profil desenată pe varul acelui perete. Ceva mă ajută să îi disting foarte clar fiecare trăsătură, să o destram și să o văd în detaliu. Încet, coerența se disipează în pliurile acestei povești pe care încerc să o duc la capăt. Tot ce știu este că din minte nu am să îl mai scot ușor, că doar este unul dintre cei care au lucrat la așezarea ei aici.

Portretul lui se amplifică încet, memoria se încadrează firesc și îi face din ce în ce mai vizibilă alura. În copilărie, în urma poveștilor mamaiei despre bărbatul ei frumos, îl identificam frecvent în vise, în acelea în care umblam dus de mâna lui de-a lungul unor coridoare lungi și cu pereți înalți fără capăt. Mi-a fost puțin greu până l-am înțeles, până am putut să îl așez în cuvinte, sau în poveste și am fost sigur că șansa mea este să accept jocul cu trecutul și cu prezentul lui în care m-am tot pierdut și cu care m-am confundat uneori. Și am vrut să îl duc până la granița la care viața mă împingea printre falduri ale iraționalului și ale fantasticului, făcându-mă să încerc viața lui, să gust din ea ca el, să încerc să îi prind ritmurile la care visasem împreună până atunci. În dialogurile dintre noi se putea vedea cum se așază câteva schele lipite de zidul sigur și gros al cuvintelor, schele al căror sunet metalic acoperea ecoul acelor cuvinte care rămâneau întregi, nemutilate, dar pline de pofta și de dorința de a se lăsa în continuare folosite, auzite. Proiecția lui se pulveriza pe calea ferată îngustă și întunecată deschizând spectre senzitive în aerul greu pe care îl traversam gândindu-i mersul pașnic pe aici. Imaginile vizibile ale rădăcinilor, ale trecutului își continuă mișcarea prin fața privirii mele. Imagini cu imaginile fiecăruia își continuă desfășurarea firească. În lumină, desigur, imaginea tatălui, a marelui tată și a micului fiu în lumina vieții de care s-au lipit și pe care se bucură să o trăiască în imagini alături, împreună.

Bunicul Radu, cu ochii lui vii și pătrunzători, singurul care a văzut îmbătrânirea mea bruscă. Cum a putut? Prin străpungerea vizionară a prezentului? A viitorului? A vieții? A morții? Și eu i-am văzut în imagini mai vechi impetuozitatea nărăvașă, nervozitatea țipătoare așternută ca o pudră pe aerul care îl înconjura. Uneori visez cuvintele din care este alcătuită povestea aceasta care abia așteaptă să iasă la lumină. Repliere, întoarcere către sinele mut, așezare rămasă salvator nedefinitivă. Cuvintele poveștii plus revolta ce le colorează sufletul, prilej de a se descărca și de a arăta licărirea unor fapte, fapte în spatele cărora se face simțit păcatul care amplifică pedeapsa prin care mi se mântuiesc predecesorii. Nu aș mai privi în urmă deloc, nu aș mai privi în oglindă, aș accepta schimbarea și, odată cu ea, schimonosirea acestor fapte. Nu mi-aș mai lăsa gândurile să se prelingă pur și simplu pe cortina fiecărei zile, ale fiecărei nopți și făcând ca toată lumea să rămână cuprinsă într-o singură, singuratică minte. A mea.

(Fragment din romanul Marele tată)

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.