Poezia este și rămâne o poveste continuă și fără sfârșit despre transformări, despre eterna și neobosita întoarcere la apele lor limpezi, la mersul întotdeauna înapoi spre nesecatele izvoare care le dau viață, le alimentează și le pun pe albia care le poate asigura fluența unui
unu este liniște, este liniște și te poți rătăci în tăcerea orașului praful lipsește, a fost înghițit de ape din cer lumina împrăștie stările ei, fecundează umbrele lăsate pe ziduri iar rămășițele zilei înoată în micile ochiuri de lumină supraviețuitoare oglinzile și răsfrângerile lor se
Poezia are resursele necesare de se transforma în labirint, într-unul care poate aduce și așeza în structura lui alambicată cam tot ce poate să cuprindă o viață, una care caută să își rătăcească tot ceea ce devine constrângător sau obositor, și care neutralizează zonele luminoase
Posibilitățile suferinței de a salva, de a înfrumuseța și de a împrumuta lumii din experiențele nelimitate și din curajul ei sunt mari, sunt fără capăt și au capacități infinite de a încărca fiecare model trecut prin teritoriile ei cu toate aceste puteri, cu toate aceste
Gestul întoarcerii unui ochean presupune ca persoana care o face să aibă acea doză de curaj ce o poate ajuta să traverseze modificările realității impuse de noul mod de a vedea, de noul mod care implică, la rândul lui, și o nouă înțelegere. Îndepărtarea imaginii