Poezia are resursele necesare de se transforma în labirint, într-unul care poate aduce și așeza în structura lui alambicată cam tot ce poate să cuprindă o viață, una care caută să își rătăcească tot ceea ce devine constrângător sau obositor, și care neutralizează zonele luminoase pe care le întâlnește. Poeții ajută și se implică, de obicei, în desăvârșirea și așezarea limitelor între care se desfășoară aceste itinerarii care, la rândul lor, îi trag înăuntru, în burta acestui labirint în zona în care, odată acceptați, își pot duce mai departe munca de căutare, de căutare a lor înșiși și a tuturor celor care le înlesnesc aceste intrări și care îi completează, care le întregesc fiecare pas pe care îl pot face în acest proces al pătrunderii și, totodată, al ascunderii. Labirintul crește în urma lor, se întunecă, dar asigură acea îndepărtare și separare de tot ce îi disturbă și de tot ce le poate bruia mecanismele fine care îi ghidează și îi pot ține departe de rătăcirea devenită din ce în ce mai necesară.

Ciprian Măceșaru și-a dus întotdeauna uneltele, armele, instrumentele și tot  ceea ce a mai avut la îndemână cât mai departe de ochii lumii dezlănțuite, le-a dus cât mai spre interiorul universului propriu protejat, univers pe care și l-a labirintizat și pe care l-a ajutat să închidă posibilitățile de a fi urmărit și încurajat să se întoarcă. Aceasta este calea pe care a pornit de când și-a conștientizat și asumat stările de poet, stări din care nu va mai ieși și nu se va mai putea întoarce, este itinerariul la capătul căruia nu se află ieșirea, ci tot ceea ce este bun și salvator, dar care nu le presupune neapărat.

nu-mi spune cât a suferit anna,

nu-mi vorbi de madame bovary,

nu-mi aminti de foamea lui hamsun

sau de gândacul lui kafka,

viața e în altă parte…

Poezia și labirintul ei sunt o zonă de securitate, o barieră care împiedică trecerea oricărui corp străin, sunt exact toate cele ce sunt necesare pentru a-i închide și a-i conserva în bobul de chihlimbar lumea pe care și-a dorit-o, interiorul pe care ezită să îl mai părăsească și viața pe care și-o construiește aici din cuvinte, din acele cuvinte salvatoare ce direcționează stările rele să treacă razant și stau așezate pe corpul lui ca o platoșă, una vie care crește continuu și strânge în chingile ei corpul făcut din cuvintele fragile ale poeziei, corpul sensibilizat de fiecare cuvânt care îl descrie și care se strecoară în sângele lui.

nu am murit, sunt doar prea

obosit…

Corpuri de întunecat este o carte care prinde între copertele ei stări, care conține în paginile ei acele doze necesare de drog care poate muta orice creier pe speed, în stările acelea în care totul iese afară din tine, care izbesc după aceea tot ce le iese în cale, care ard, prăjesc și mai apoi explodează în toate culorile posibile făcând să se audă și să se propage toate zgomotele pe care le poate face creierul și, mai pe urmă, să le transporte în litera fiecărui cuvânt căzut în această lume și filtrat de toată această încăpătoare și orbitoare lumină.

… e dreptul tău frate scoate capul pe geam și strigă ce vrei

e noapte suflețelul tău nu contează deloc?! strigă sau mori

atât e de simplu ridică-te n-ai putrezit saltă pe beat…

Suntem făcuți să simțim aici toată acea viață care este chiar în altă parte, toată acea aglomerare de părți ale ei care nu au mai încăput în tiparul existent. Fiecare formă de a spune toate acestea cuprinde un howl! personalizat, așezat pe note înalte, ridicat de vocile din ce în ce mai multe și mai amestecate. Ciprian Măceșaru compune și menține un solo lung care se transformă, care te prinde și te așază definitiv în pânza țesută de sunetele lui, iar mai departe totul devine un refren care se repetă la infinit, refren al cărui sunet se mișcă pe traseele întortocheate ale labirintului ca un Ouroboros care se caută, se prinde și se consumă neobosit.

…nu vom muri niciodată,

vom trece ca road runner

prin tunelul pictat

de coiotul naiv.

Imaginile din corpul cărții completează cu contrastele lor toată această poveste a labirintului care se spune și care se arată totodată, labirint pe care Ciprian Măceșaru l-a conceput și ca pe un album al ascunderii, iar în fiecare dintre aceste forme pe care le îmbracă umbrirea, se pot vedea detaliile care dau formă și viață (ne)așezării, (ne)corporalizării și tot ele pot face să se vadă discret acele momente așezate între câine și lup, în crepusculul tăcut și aparent odihnitor, acolo unde nimic din ce este nu este așezat și conturat definitiv. Portretele rămân ascunse și lasă doar vizibilitatea sugerată să spună, iar partea întunecată se lasă scufundată în apele tulburi în care formele se distorsionează și încearcă să redefinească întregul pierdut.

… în ochiul mort al televizorului

a apărut un șobolan

cu mustățile pline de sânge

în geamul negru al încăperii

luna devenea tot mai mare…

Citim Corpuri de întunecat și simțim în fiecare vers cum crește labirintul și cum ne paște încercarea lui, trăim fizic tentațiile de a încerca traversarea și de a ne aventura în posibilitățile lui de a ne acapara, de a ne lăsa slobozi în interioarele lui necunoscute și fără ieșire. Încercarea pașilor în acest univers a fost așezată de Ciprian Măceșaru în cuvintele salvate care s-au mai găsit, și care s-au mai putut așeza în această carte, iar toate s-au rostogolit și au scos în evidență, din toate părțile văzute și mai puțin văzute ale vieții interioare și interiorizate, contrastele care separă locurile văzute de cele nevăzute ale lumii, contraste care conturează definitiv imaginile rezultate.

… și totul mi se pare înfricoșător și frumos

ca un film cu bandiți care se-ndrăgostesc

de cea mai cumsecade femeie din lume

Aici este viața, aici este intrarea în acest labirint care ne conduce și ne pune la încercarea lui cu toate corpurile noastre disponibile. Pe cele văzute, dar și pe cele nevăzute, pe cele văzute sau doar sugerate, dar și contrastele lor care finisează conturul firesc al vieților și toate limitele între care sunt cuprinse, limite care ard, care dor și mai departe cicatrizează.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.