I. Trist Cincizeci de ani de atunci. Atâția ani și totuși nimic. Un gol infinit de suspin și ură. Nimic. Nimicul ne termină, ne roade și ultimul strop de vitalitate. Acest imens negru… Dar totuși, nu sunt sigur. Suntem mulți aici, poate mii, poate milioane,
7. Doar respira. Știam ceea ce aveam de făcut. Simțeam ca trebuie să o fac. Trăiam degeaba și nu puteam să fac asta așteptând să mă omoare virusul. “Dragă mamă, tată, am murit pentru că am vrut să trăiesc. Îmi pare rău pentru prostia
1. Regretul nu există. Sunt doar subconștientul. Uite-mă aici, unde n-am crezut că voi ajunge vreodată. Mă doare să mă gândesc la el așa, mi-era ca un frate. Dacă mi-e dor de el? Normal că îmi este dor, însă prefer sa nu vorbesc despre asta.