7. Doar respira.

Știam ceea ce aveam de făcut. Simțeam ca trebuie să o fac. Trăiam degeaba și nu puteam să fac asta așteptând să mă omoare virusul.

“Dragă  mamă,

                 tată,

am murit pentru că am vrut să trăiesc. Îmi pare rău pentru prostia pe care urmează să o fac, însă nu pot trăi așa. Vă rog să nu vă supărați atât de tare pe mine. Îmi va fi dor de voi.

Vă mulțumesc ca m-ați învățat să fiu om. Aveți grija de voi, vă iubesc.

Tudor și Andrei”

Am așteptat să treacă de ora 24.00. Sia a apărut la geam. Am tras aer adânc în piept, am deschis geamul și am vrut să strig:

„Vreau să trăiesc!”

Vântul îmi biciuia obrajii, abia reușeam să respir. Începuse să plouă, iar picăturile mari și reci se scurgeau pe pielea care fierbea.

A fost momentul în care am conștientizat că mai aveam puțin timp și trebuia într-adevăr să îl trăiesc. Am lăsat scrisoarea pe măsuța din bucătărie și am ieșit fără să-mi trezesc părinții. Am coborât încet scările, până am ajuns în fața blocului. Nu puteam sa mai irosesc nicio secundă. Începeam să trăiesc.

8. Adio, parfum de toamnă târzie

Problema era ca nu știam unde sa merg. Și atunci a apărut ea.

Am țipat la ea, am făcut-o nebună, i-am zis să intre în casa. Ea nu mă asculta. Mi-a zis că vrea să trăiască. O înțelegeam, însă mă simțeam vinovat.

Am omorât-o pe Sia, gândeam.

Am plecat din fața blocului. Știam unde vrea să ajungă. Am fugit prin ploaie în jur de zece minute, până când am dat de intrarea în pădurice. Era noapte, însă vedeam absolut tot. Ne-am așezat pe o un petic de pământ uscat,  sub un copac, și am așteptat. Tăcerea a fost ruptă de ea. Mi-a zis:

 „Simte mirosul ploii”

Vă spun sincer că restul zilei  am discutat de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a povestit despre fiecare aniversare petrecută acolo. Mă simțeam atât de bine încât știam că un gând de-al meu  poate să strice poveștile ei fermecătoare. Așa a și fost. N-o mai auzeam, mă întrebam dacă îmi voi aminti de această zi. Aveam atâtea întrebări în minte încât nici n-am observat când a adormit. A început să se întețească ploaia și pe neașteptate m-a luat și pe mine somnul. Mă gândeam la ceea ce mi-a spus Sia azi: „Simte mirosul ploii”.

Abia acum am înțeles la ce se referea. Dacă m-ar fi întrebat cineva azi ce iubesc cel mai mult aș fi zis ploaia. Mirosul ploii care ne spală de păcate. Dar cum nu m-a întrebat nimeni am rămas doar cu răspunsul în minte. Îl voi povesti cândva lui Tudor.

9. Viața

M-am trezit confuz. Simțeam că o parte din mine murise. Într-adevăr. Am încercat să trag aer adânc în piept și să simt parfumul ploii căzute, însă nimic. Era doar un nod care mă strângea când încercam să respir.

Sia s-a dus să revadă niște locuri dragi ei. Avea nevoie de o zi doar pentru ea, așa că am decis să mă bucur de ultima mea zi mâncând. Aveam la mine o grămadă de fructe luate din casă. Mâncam, însă nu mă simțeam fericit. Nici n-aveam de ce. Eram caun copil supraponderal, nedespărțit de mâncarea lui.

Am mâncat toata ziua și tot nu am reușit să-mi potolesc foamea. Atât. Apoi am adormit și am realizat. Îmi va lipsi gustul. Gustul vieții. N-am trăit până acum așa cum mi-aș fi dorit. Am fost superficial. Regret. N-am avut niciodată visuri sau idealuri, nu m-am gândit că într-o zi nu va mai exista mâine. Sper sa-mi amintesc mereu gustul vieții, pentru că este atât de frumos să trăiești.

 10. Adio, soare

Buna dimineața. Sunt iarăși singur. Nu îmi mai e foame. Mănânc un măr în speranța că, totuși, voi simți. Dar gustul meu a murit.

E ziua în care voi pierde ceea ce îmi va lipsi cel mai mult. Nu voi mai vedea. M-am ridicat și am plecat aiurea pe străzi. Mă plimbam și mă uitam la fiecare loc. Îmi aminteam de tot ceea ce am făcut alături de Tudor, de părinți, de bunici. M-am dus să-mi mai văd o dată școala. Apoi m-am dus acasă. I-am văzut pe mama și pe tata. Erau triști. Am încercat să nu mă fac văzut. Am stat ore în sir și am vorbit cu ei, deși știam ca nu mă aud. Ultimul loc pe care m-am dus să-l vad a fost mormântul lui Tudor. A fost pentru prima și ultima oară. Am plâns. Am plâns mult în această zi. Pentru prima oara nu mai plângea cerul de mila mea, plângeam doar eu.

M-am întors în locul unde îmi lăsasem rucsacul cu mâncarea inutilă acum. Cu lacrimile scurgându-mi-se șiroaie pe față, am adormit. Ultima persoană pe care am văzut-o în acea zi a fost Sia. Sia și soarele care-mi usca lacrimile pe obraji. Așa-mi voi aminti lumea.

11. Cine?

De multe ori mi-am pus întrebarea cine sunt. Până la vârsta de 16 ani mi-am trăit viața superficial. Nu m-am gândit niciodată să las ceva în urma mea. Nu că aș putea să fac ceva acum. Sau poate da. Nu mai vad, însă asta nu mă împiedică să scriu. Știam bine unde îmi este rucsacul și unde-mi sunt pixurile, așa că m-am apucat să redactez un fel de concluzie în urma unei vieți atât de scurte. Probabil că dacă aș fi primit tema aceasta la școală nu m-aș fi gândit niciodată să o scriu în maniera asta. Până nu trăiești n-ai cum să înțelegi. Am intitulat povestea „Jurnal pentru Tudor”.

Făcusem tot ceea ce îmi propusesem în acea zi, în afară de un singur lucru.

Am așteptat să se facă târziu ca să-i spun adevărul. Înainte să mă culc, i-am șoptit:

„Andrei, eu sunt Andrei”. Atât am apucat sa-i zic.

12. A meritat

M-am trezit mai fericit decât aș fi crezut vreodată că voi fi. Mai aveam doar câteva ore de trăit, însă nu simțeam asta.

Am decis să închei acest capitol zicând așa:

În sfârșit simțeam că am trăit cu un motiv, și totul datorită DotS. Îmi va fi dor de tot, de soare, de ploaie, de vânt, de mama, de tata, de Tudor, de Sia. Aș fi vrut să-mi pot lua de la toți rămas bun, însă măcar atât puteam sa fac.

Înainte să mor, am luat-o de mana. Nu o puteam auzi, nu o puteam vedea, însă o simțeam aproape. Îi mulțumesc că m-a învățat să trăiesc. A meritat.

Aici totul se termină. (Într-o joi, la exact la o săptămână după moartea lui Tudor)

Și aici reîncepe:

Ei bine, cum ar fi să vă spun că m-am trezit vineri dimineața, speriat, cu mama lângă mine, încercând să mă liniștească?!

M-am dus la scoală și-l-am îmbrățișat pe Tudor. Am venit devreme acasă și mi-am așteptat părinții. Când i-am văzut le-am spus cât de mult îi iubesc și că le mulțumesc pentru tot ceea ce fac pentru mine. Am ieșit afară prin ploaie și m-am bucurat de aerul proaspăt. M-am bucurat de reprizele de soare, m-am bucurat că pot să respir.

Mi-am amintit de Sia. Era vineri, vinerea în care împlinea 16 ani. Apoi am realizat că n-avea cum sa fie real… Sia nu exista. Sau?!

Am fugit până la marginea pădurii, locul unde-mi petrecusem ultimele zile. Știam exact unde o să o găsesc. Era acolo. Nu-mi venea să cred, era reală.

Lumea mea de mâine începe azi.

---

Diana Lesenciuc s-a născut la Brașov în 3 iulie 2004. Elevă în clasa a IX-a a Colegiului Național „Andrei Șaguna”. A fost admisă și urmează de 4 ani cursurile de limba și literatura română ale Centrului Județean de Excelență Brașov. A obținut în 2016 Premiul I la Festivalul Național de Literatură pentru Copii și Tineret „Cezar Petrescu”, ediția a VII-a, organizat de filiala omonimă a Uniunii Scriitorilor din România.