1. Regretul nu există. Sunt doar subconștientul.

Uite-mă aici, unde n-am crezut că voi ajunge vreodată. Mă doare să mă gândesc la el așa, mi-era ca un frate. Dacă mi-e dor de el? Normal că îmi este dor, însă prefer sa nu vorbesc despre asta. Eram în clasa întâi când l-am cunoscut pe Tudor. Eram mic și naiv. Știam ca nu o să reușesc sa îmi fac prieteni de unul singur. Am fost foarte încântat că acel puști brunet, îmbrăcat într-o cămașă colorată, s-a așezat lângă mine în bancă și m-a întrebat dacă vreau să fim amici. Ce-i drept, au trecut nouă ani de atunci și nu țin minte să ne fi certat vreodată.

Vara trecută nu ne-am putut întâlni din cauză că am plecat la bunici. Am auzit că și-a cumpărat o bicicletă nouă, dar nu s-a putut bucura prea mult de ea pentru că, după nici o săptămână, încercând să facă un drift impresionant, a căzut și și-a rupt mâna. Când l-am văzut la școală era întreg, spre marea mea surprindere. Eram conștient că am intrat în clasa a zecea, dar și de faptul că  nu mai știam nimic la matematică, motiv pentru care singura mea problemă pentru o perioadă de timp a fost să evit corigența. N-a mai fost nevoie, s-a ocupat DotS de corigența mea. Și nu numai. Nu are cum să nu fi auzit de DotS….

… DotS mi-a omorât prietenul.

2. Adio, Tudor.

Științific vorbind, DotS  sau Death of the senses înseamnă moartea fiecărui simț pe rând. E o boala descoperită recent în China, care n-a avut nevoie de mai mult de câteva luni să se răspândească pe întreg globul.

Practic, n-am crezut nici o clipă că e ceva serios. Când am auzit că școlile se închid timp de câteva săptămâni, mi-am organizat programul astfel încât în fiecare parte a zilei să se regăsească și jocurile pe calculator. Totul până când, într-o seară, a sunat mama lui Tudor să anunțe că fiul ei este foarte bolnav și că a fost internat la spital. Câteva zile n-am mai primit nicio veste despre el, până într-o după-amiază când am plecat cu părinții mei să-l vizităm. L-am salutat, dar nu mi-a răspuns. Era foarte slăbit. Am crezut că încă e supărat pe mine pentru ca l-am faultat la fotbal. Mama m-a lămurit: nu era vorba despre supărarea lui Tudor, ci despre faptul că nu mai putea să vorbească și nici să audă. Eram confuz. Atunci a fost ultima oara când l-am văzut pe Tudor. Dar asta nu înseamnă că nu știam ce se întâmpla cu el. Două zile l-au mai ținut în viață examinându-l, testând diverse medicamente pe corpul lui care, slăbit, a cedat în acea joi, la ora 19.

3. Gânduri bolnave

Este greu să accepți că totul este calculat. Viața mea e calculată. Viața tuturor este calculată. 24 de ore înseamnă viață. Atât mai am de trăit.

Conform studiilor făcute de medicii din China, virusul afectează repede organismul și se poate lua ori de la purtător, ori prin aerul și obiectele contaminate. Practic, odată ce ești diagnosticat, la distanța de exact 24 de ore moare pe rând fiecare simț, începând cu mirosul, continuând cu gustul, văzul, auzul, iar la final cu simțul primordial, cel tactil. Inițial au fost afectați doar oamenii care sufereau de o altă boală sau care aveau imunitatea scăzută, însă este suficientă confirmarea unui caz pentru infectarea aerului. Tudor a fost primul caz. Urmăm noi.

4. Marțea-i moartă, marțea-i seacă,

     Miercurea nu vrea să treacă.

08.09. Bătăi repetate în ușă. Trei tipi îmbrăcați în costume asemănătoare celor de astronauți  instalează un aparat de filtrare al aerului și ne aduc mâncare.

08.45 Termin de analizat aparatul care ar trebui să purifice aerul și încep să citesc. Ce este ciudat la modul meu de a citi este locul. Citesc doar la pervazul camerei mele. Răsfoiesc cartea mea preferată. Un roman polițist. Era, de asemenea, și cartea preferata a lui Tudor. Voia sa devina procuror criminalist. Mereu m-a îngrozit moartea. Eu voiam să mă fac doctor, să scap lumea de EA.

10.30 Fac o pauză de la lectură și mănânc ceva ce ar trebui să  fie un fel de piure.

11.00 Revin la cartea mea

„Privea pe geam și observa luminile pâlpâind în apartamentul vecin”. Ridic ochii din carte și mă uit peste drum. Era o fată, cred. Dansa, poate, sau, mă rog, se mișca prin cameră. Nu înțelegeam ce se întâmplă și eram atât de concentrat în încercarea de a înțelege dansul, încât n-am observat când s-a oprit. Va să zică m-a observat holbându-mă. Simt ca i-am invadat suficient intimitatea, așa că mă ridic și plec.

Restul zilei nu mi-o mai amintesc.

Miercuri s-a desfășurat exact la fel. Aproximativ.

18.00 Citesc. Recitesc. Sunt iarăși la pervaz. Fata se uită la mine și se strâmbă. Ia o cariocă și mâzgălește pe o foaie de hârtie un număr de telefon.

Ea: Carantină?

Eu: Se numește „fără școală”.

Ea: Foarte amuzant.

Am vorbit în noaptea aia pe telefon pana pe la ora 5 dimineața. Dormisem suficient zilele trecute ca să rezist o noapte. O chema Sia. Anastasia. Părinții ei erau medici, însă nu fuseseră selectați în programul anti-DotS. Știa absolut tot despre boală. Era impresionant să vorbești cu o persoană atât de bine informată. De fapt, era impresionant că vorbeam cu cineva. Avea planuri mari. Voia sa devină, într-o zi, balerină. Prin urmare, ceea ce văzusem ieri era un fel de dans. Avea mulți prieteni. Învăța la o școală privată, motiv pentru care nu am observat-o până atunci. Îi plăcea să citească. Am avut o dezbatere aprinsă despre romane. Nu-i plăcea ideea de roman polițist pentru că nu încercase vreunul până acum.

Mi-era dor sa vorbesc cu cineva de vârsta mea. De când nu mai era Tudor mă simțeam foarte singur. Mama stătea toată ziua la televizor, iar tata scria nu știu ce.

Lumea o ia razna. EU o iau razna. Haosul s-a instalat în mintea și în inima mea.

5. Joia regretelor

Regret. Regret că nu pot să fac nimic.

Ii povestesc Siei despre prietenul meu care a murit. O mint și-i spun că îl chema Andrei. I-am zis ca pe mine mă cheamă Tudor. Nu știu de fapt de ce fac asta, de ce provoc mai multa confuzie.

Îmi pare rău ca nu am putut ajunge la înmormântarea lui Tudor.

6. Vineri e o alta zi oarecare, deși nu ar trebui să fie.

Mă trezesc. Din cei trei tipi care ne aduc mâncarea au rămas doar doi. Nu-mi vorbesc niciodată.

Îmi scrie Sia.

Ea: Vrei sa știi ceva despre mine?

Oare?!

Tot ea: Azi este ziua mea.

Eu: Lll..a..mulți ani!

Ea: Mulțumesc.

Trec câteva ore în care stau cu părinții mei. E pentru prima oara când stăm împreună după moartea lui Tudor. Vorbim despre școală de parcă mâine m-aș duce la liceu și totul ar reveni la normal, dar nu e așa. Încearcă să ascundă de mine partea urâtă a bolii. N-au cum să ascundă ceva ce are numai părți rele.

22.00 Eu: Ce ți-ai dori cel mai mult să faci dacă ai putea să ieși din casă?

Îmi povestește despre un loc, într-un colț de pădure, la poalele unui munte, destul de aproape de casă, acolo unde mergea în fiecare an de ziua ei alături de cei dragi.

Ea: Tu, Tudor, ce-ți dorești cel mai mult?

Pentru prima oară nu mi se mai adresa mie, ci lui Tudor. Iar Tudor îi răspundea, în sfârșit: „Vreau să trăiesc”.

---

Diana Lesenciuc s-a născut la Brașov în 3 iulie 2004. Elevă în clasa a IX-a a Colegiului Național „Andrei Șaguna”. A fost admisă și urmează de 4 ani cursurile de limba și literatura română ale Centrului Județean de Excelență Brașov. A obținut în 2016 Premiul I la Festivalul Național de Literatură pentru Copii și Tineret „Cezar Petrescu”, ediția a VII-a, organizat de filiala omonimă a Uniunii Scriitorilor din România.