Jurnalul sufletelor de mult uitate
I. Trist
Cincizeci de ani de atunci. Atâția ani și totuși nimic. Un gol infinit de suspin și ură. Nimic. Nimicul ne termină, ne roade și ultimul strop de vitalitate. Acest imens negru… Dar totuși, nu sunt sigur. Suntem mulți aici, poate mii, poate milioane, nu mă pricep la numerele mari, îngrămădiți precum furnicile într-un mușuroi, într-un fel de lagăr al sufletelor de mult uitate. Cum, nu știți de noi? Păi mi se pare, cumva, normal. Acest loc nu-i cu mult diferit de infernul de la Auschwitz. Funcționează pe același principiu: te supui și trudești până ce ți se sfărâmă oasele fără să te plângi, trăiești. Altfel, mai marii și stăpânii sistemului se descotorosesc de tine. Un-doi. E un coșmar. Din acest motiv scriu în secret. Mai știe despre asta doar portarul, cel care m-a întâmpinat cu un zâmbet larg pe buze atunci când am ajuns aici, cel care mi-a încredințat carnețelul în speranța că acesta va putea ajunge cândva înapoi în lumea voastră. E trist…
II. Un nimeni
Vă întrebați cine sunt? Ei bine, de cincizeci de ani încoace sunt un nimeni. Toți am ajuns nimeni. Înainte, acum mult timp, în vremea când eram ca voi, mă chema Mihai. Trăiam într-un oraș minunat, alături de familie, de părinții mei. Eram doar un copil. Vedeam torul frumos, colorat și viu, mă bucuram de viață. Cum am ajuns aici? E simplu, însă asta pentru mine a însemnat „schimbarea”, a însemnat transferul în acest coșmar. Aveam șase ani, eram copil cuminte, învățam și îmi iubeam prietenii și familia. Într-o seară, la lumina lunii, am decis să ies afară, să mă joc cu prietenii care încă nu intraseră în casă. Părinții mei, scumpii de ei, erau plecați pe atunci și n-aveau habar că eu aveam să provoc nenorocirea vieții lor. Am sărit să prind mingea. Atât mi-a fost. Am fost spulberat fără milă de o roată, și încă de una. Știți senzația aceea când golul din stomac pare infinit și parcă te-apucă un junghi în spate și-ți vine să urli de durere? Eu nu pot, nu pot urla acum. Nu încă.
III. Urmări
Ani buni am stat acolo Sus, de-a dreapta Tatălui, căci doar eram un prunc nevinovat, și i-am privit pe bieții mei părinți, îmbătrâniți înainte de vreme, chinuindu-se cu povara pe care le-o făcusem. De-atâtea ori m-am tras, m-am smucit, m-am străduit să fug la ei, dar mi-era imposibil. Mama, bolnavă încă de pe când nu mă născuse, s-a stins la un an după plecarea mea. Tata, îmbătrânit de chinul suferit, a rămas singur și a plecat în lumea largă. În cele din urmă s-a recăsătorit și a început să-și vadă de noua viață. Frați nu aveam, bunicii, mătușile și unchii erau deja plecați. Nu mai rămăsese nimeni să se gândească la mine. NIMENI.
IV. Coșmarul
Acolo Sus, în paradisul celor ce fuseseră de mult persoane ca voi, era tare bine. Și Stăpânul Nostru avea grijă de noi, dar odată cu hotărârea tatălui meu de a rupe legăturile cu trecutul și de a nu se mai gândi la mine – și îl înțeleg pentru asta, căci cine vrea să trăiască în chin și suferință veșnică? – am fost parcă înghițit de o gaură fără sfârșit și adus, după îndelunga senzație a hăului, aici, în negru.
V. Clarificări
Acum că-mi știți povestea, ați vrea probabil să aflați și ce e cu acest loc. Aici e spațiul în care sunt trimise sufletele persoanelor uitate, care nu au mai fost amintite de nimeni. Aici sunt eu. Probabil e și mama, dar nefiind amintiți, adică numiți, nu ne mai recunoaștem. Descrierea locului o aflați mai sus. Au trecut cincizeci de ani și nimic, nimic, doar năluci îngrămădite într-un fel de cutiuță de chibrituri, întunecată și fără de ieșire. Dar în întunericul acesta dens, a încolțit un grăunte de voință: să îi scot pe toți din uitare, să scape. Și-aici, cumva, începe povestea mea.
VI. Jurnalul
Carnetul acesta a trecut prin mâna fiecărui ostatic din temnița de coșmar. Aici au fost scrise cele mai sincere spovedanii și cele mai demne de premiat povești adevărate. Pe multe pagini găseai doar urma grea a cărbunelui – căci odată cu identitatea pierdută, se pierdea și povestea în ochii celorlalți –, dar știai că acolo e povestea unei suferințe. Odată, având jurnalul în mâini am plâns, și lacrimile mele au făcut lizibile paginile. Așa am dat peste confesiunea mamei, Erau pagini pline de urme groase, murdare, îndoite, cu multe pete, dar în spatele cărora se ascundea o poveste incredibilă, mărturia unui suflet curat care nu merita să fie într-un asemenea loc. Ea îmi transmitea, prin pagini, că e o absurditate să-mi pierd timpul cu jurnalul pe acest tărâm al uitării depline și să risc să fiu prins de vreunul dintre șefii sistemului, pentru că de-abia de atunci ar începe, cumva, coșmarul. N-am vrut să o ascult deoarece auzisem de profeție.
VII. Profeția
Despre profeția am auzit de la portar. El mi-a spus că o știe din vremuri imemoriale, când chipurile un șarpe ar fi condus lagărul blestemat din întuneric. Și chiar am crezut. În profeție se spunea clar că odată terminat „Jurnalul sufletelor de mult uitate” și trimis în lumea pământeană, toate sufletele vor fi salvate și pământul se va transforma în veșnicie. Mulți m-au crezut nebun, dar nebunia asta m-a urnit să încerc să fac ceea ce spunea profeția. Așa că acum, după cincizeci de ani de muncă în spatele sistemului, am reușit să termin jurnalul.
VIII. Povestea nu se încheie aici
Abia aici începe, cumva, povestea adevărată. Mă strecor, asta e greu ca nimeni să nu te observe printre miile sau milioanele de suflete închise, mă strecor prin aerul negru. Ajung la portar, iar de-aici mai e un singur pas până afară, până acolo unde mi-am dorit să ajung de atâta vreme. „Ce-ai făcut?”, mă întreabă e nedumerit. „Ai reușit?”. Aprob înclinând capul și schițez un zâmbet. „Știi că urmează întâlnirea cu…?” „Da”, îi răspund și plec.
IX. Negocieri
Străbat trei rânduri de trepte de piatră pe care sunt fin scrijelite versurile poemului „În dimineața de după moarte” de Ana Blandiana. Ce tristă poveste a atâtor suflete pierdute, uitate! Ajung la poartă. Un om cu barba până la pământ mă-ntâmpină mirat. „Ce vrei?”, mă întreabă încruntându-se. „Am jurnalul”, zic zâmbind. „Și ce ai vrea?”, murmură precipitat. „Să trec”. „O înțelegere, va să zică. Ce-mi dai?”. „Un diamant al fericirii”, zâmbesc. Îi șoptesc la ureche: „Hai să ți-l arăt!”. El se apleacă, se împleticește de barbă și cade pe scările din „Dimineața de după moarte”. Fug. Sar prin gaura ce mă aduce înapoi spre voi, și mă simt resorbit de timp.
X. Sfârșitul e mereu începutul
Așa se termină aventura mea. „Jurnalul sufletelor de mult uitate” e demult încheiat, iar profeția îndeplinită. Pământul promisei veșnicii s-a împărțit în două, apoi s-a lărgit, s-a întins infinit, într-o lume de zâmbete și bucurie. Și-a schimbat numele și a devenit Copilărie. Cu toții eram fericiți și Acum. V-aș spune că aici se termină povestea „sufletelor pierdute”, că eu și mama, ca de altfel toți ceilalți am scăpat, iar pământul s-a lărgit să ne cuprindă pe toți, însă de-abia de aici începe o nouă viață, un nou start pentru fiecare în parte. Un nou început. Bucurați-vă de el, pentru că asta îmi doresc.
Diana Lesenciuc s-a născut la Brașov în 3 iulie 2004. Elevă în clasa a X-a a Colegiului Național „Andrei Șaguna”. A fost admisă și urmează de 4 ani cursurile de limba și literatura română ale Centrului Județean de Excelență Brașov. A obținut în 2016 Premiul I la Festivalul Național de Literatură pentru Copii și Tineret „Cezar Petrescu”, ediția a VII-a, organizat de filiala omonimă a Uniunii Scriitorilor din România.