Laurențiu-Ciprian Tudor este, deja, un autor binecunoscut iubitorilor de poezie și nu numai, având publicate nu mai puțin de opt volume de versuri și trei de dialog și interviuri. El are, însă, o activitate bogată în toată aria literară, dincolo de cea de autor, aşa că l-am abordat cu privire la mai multe teme de interes.

Eugen Gomboș: Eu am perceput versurile tale nu doar ca fiind deosebit de frumoase după toate regulile artei poetice moderne, dar mai ales ca având şi un folos practic. Nu numai că m-au bucurat ca cititor, dar am simţit cumva că mă şi ajută ca om. Aşadar, sunt constrâns să întreb: cum reuşeşte poetul Laurențiu-Ciprian Tudor să fie cu capul în norii creaţiei, dar în acelaşi timp să rămână şi cu picioarele pe pământ?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Frumoasă întrebare! O anumită dedublare a creatorului există, evident. El este trăitor în prezentul vieţii sale, în măruntul vieţii sale și, în acelaşi timp, e deschis prin cultură la timpuri apuse sau la timpuri viitoare. Şi posibilitatea asta de a fi în afară, dincoace sau dincolo de timpul tău îţi dă variante de a dezvolta eul liric, eul artistic. Nu e uşor să fii şi-şi, iar dincolo de neastâmpărul creatorului e şi o fricţiune şi o frustrare. Nu e uşor de a fi cu sufletul…în două bărci.

E. G.: Ce am remarcat eu este că te găsești foarte mult şi acolo, foarte mult şi dincolo. Din acest motiv venise întrebarea mea. Evident că te dedublezi, dar tu atingi ambele extreme. Extreme în sens pozitiv. În sensul că eşti cu capul în norii creaţiei într-un sens cât se poate de bun, dar rămâi prin mesaj, chiar şi prin text, ancorat în realitate. Adică poezia ta nu te transportă cu totul într-o altă lume. Deși te destinde, nu te face să uiţi de viaţă, de greutăţi, de familie…

L.-C. T: Păi între cele două dimensiuni ale vieţii tale, între cele două euri ale tale, eul social şi eul liric, nu trebuie să fie ruperi, pentru că nu e genul acela de dedublare care e patologică. E ca în principiul vaselor comunicante. Eul liric potenţează eu tău social, iar eul social (care trăieşte autentic şi are o sumedenie de experienţe şi e deschis) trăieşte o închidere care se deschide – ca să ne amintim de Noinca – este tot timpul întru. Asta face bine şi eului liric sau artistic, pentru că îl face autentic în primul rând şi pentru că sevele din care el îşi strânge pasta viselor lui, materia şi materialul artistic, sunt reale, sunt autentice. E viaţa trăită, e viaţa reală. Da, sunt de acord cu Borges că paradisul poate fi o bibliotecă, dar nu cred că artistul autentic poate fi doar un şoarece de ceaslov.

 E. G.: Cunoaşte foarte multă lume poeziile tale şi modul în care versifici tu. De ce ai ales această formă a versului? Și o întrebare subsecventă: este moartă versificația clasică? Nu mă refer la o ieșire completă din uz, ci la un proces evolutiv privind următorii câțiva zeci de ani.

 L.-C. T: Nu cred că am ales. Cred că formula m-a ales şi s-a întâmplat asta pentru că mi se potriveşte. Am încercat la începuturile mele să scriu vers cu rimă şi chiar am scris câteva poeme aşa. Dar m-am simţit mai liber în vers alb, iar eu sunt destul de nonconformist. M-am simţit mai acasă. Am simţit că versul meu trebuie să semene cu o respiraţie, să fie firesc, să fie ca o declaraţie de dragoste sau de război…şi atunci nu trebuie să fie neapărat împopoţonată. Ea poate avea formula aceea multum in parvo, dar nu trebuie să fie ermetică și nu trebuie să fie într-o formă fixă. Muzicalitatea poate veni limpede din interioritatea ei. Ţine de conţinutul şi de toate vibraţiile pe care versul şi poemul le au în sine.

E. G.: Şi cum crezi că va fi poezia de mâine?

 L.-C. T: Cred că nu va ţine de nişte formule, pentru că sunt scriitori care se simt foarte bine în formă fixă şi poate să pară foarte actual ceea ce fac. Astăzi, sunt cei mai mulţi în vers alb, dar cred că toate nuanţele de pe spectrul culorilor sunt posibile şi azi şi mâine.

 E. G.: Dar există totuşi o evoluţie, în sensul în care se părăseşte versificaţia clasică.

L.-C. T: Da, cred că autorii sunt mai puţin formaliști şi cred că vor să se apropie de felul în care trăiesc, felul în care vorbesc. Poți să fii metaforic, poți să ai conţinut, limbaj poetic şi imagine poetică și dacă nu foloseşti o formă fixă. Şi dacă nu faci explicit asta.

E. G.: Există aici şi o comoditate a omului modern, constrâns de rigorile vieţii actuale?

L.-C. T: Cu siguranţă, da. Îţi trebuie o atenţie mai mare, de bijutier, ca să scrii speciile astea de poezie fixă: sonet, gazel și altele… Versul actual cred că se potriveşte cu noi, cei de azi, care trăim  un ritm destul de imbecil de viaţă. Ca o cursă de maşini.

E. G.: Pentru că „menirea artistului” sună prea filozofic, te întreb mai simplu: în ce măsură autorul – la modul intim – trebuie să-şi privească creaţia ca pe o afacere? Trebuie să scrie pentru a face bani, pentru a acumula celebritate sau pentru că e mistuit de un foc interior al creaţiei? De un foc ce arde chiar mai tare atunci când nu poate să scrie.

L.-C. T: Eu cred că atunci când eşti foarte, foarte conştient de miza financiară, de marketing, de poziţionarea ta într-un anumit top de vânzări, se pierde ceva. Bineînţeles că poţi să ai şi focul acela interior şi nevoia de a crea şi în acelaşi timp poţi să ştii să îţi vinzi bine şi marfa, dar cred că principala ta preocupare nu trebuie să fie să îţi vinzi marfa, pentru că în momentul în care tu eşti creator de frumos, deja ai un câştig imens, creând frumos. Tot ce e peste şi ce vine peste, financiar, ca întâlniri posibile, ca locuri de vizitat, unde faci lansări ş.a.m.d., sunt bonusuri. Câştigul imens e deja ăsta: faptul că poţi să fii creator de frumos şi că începi să simţi că ai o misiune. Şi începi să crezi în asta, fără să fii confiscat totuși, fără să fii supraconștient, dar oricum asumându-ţi o responsabilitate de a face lucrurile autentic, corect, adevărat şi cu o miză pe termen lung. Sincer, nu mi-am pus niciodată problema dacă vând, cât vând, dacă fac bani din cărţi… E limpede că aş scrie şi dacă n-aş câştiga, pentru că am o nevoie de frumos. Eu şi lumea din jurul meu. Şi eu cred în frumuseţe mai mult decât în orice, şi cred cu adevărat. Aşa că Dostoievsky avea dreptate când spunea că frumusețea va mântui lumea.

E. G.: Dar nu vreau să se înţeleagă că neglijăm latura financiară sau recunoaşterea.

L.-C. T: Asta vine după, se întâmplă post-creaţie. Grija creatorului nu trebuie să fie asta. Grija creatorului trebuie să fie ce face el pe foaia lui de hârtie şi dacă e în stare să creeze lumi și dacă lumile astea se susţin ca emoție şi ca idei şi contaminează şi pe alţii. Asta e treaba lui. Ce se întâmplă ca logistică, se întâmplă după aceea.

E. G.: Totuși și piaţa de carte se supune regulilor economiei de piaţă – reguli ce nu au absolut nimic de-a face cu valoarea conţinutului unei cărţi. Cred că autorii români sunt resemnaţi. Așadar ei nu țintesc nici spre marea celebritate și nici spre succesul financiar. Se mulțumesc cu satisfacția de a scrie bine și cu aprecierile celor din cercurile literare mai mari sau mai restrânse. Cum vezi asta?

L.-C. T: Fiecare, în momentul în care simte că, deja, este profesionist – nu îmi place cuvântul, dar nu găsesc altul – în sensul că face lucrurile cu adevărat, crede şi el în ce face şi i-a fost confirmată calitatea, nu cred că se resemnează. Nu cred că „resemnare” e cuvântul, dar aşa cum ţi-am spus, miza e alta, pentru că nu poţi să controlezi gustul public şi e de dorit să nu te laşi condus de el. Cu atât mai mult cu cât vedem pe zi ce trece că gradul de cultură și calitatea cititorului scad. Din varii motive, sunt multe explicaţii socio-antropologice de ce se întâmplă asta – nu e cazul să le discutăm acum. Dar tu nu trebuie să te raportezi la asta sau dacă ţi-ai propus să fii autentic şi ţi-ai propus să fii adevărat şi să scrii calitativ, nu te gândeşti la cum arată cititorul şi la ce nivel este el.

E. G.: Totuşi, n-ar trebui ca scriitorul să ţintească mai sus decât aprecierea unui cerc, mai mare sau mic de apropiaţi?

L.-C. T: Ba da. De pildă, cred că la cei la care sistemul de referinţă este Facebook sau grupul de 20 de persoane în care se mişcă şi, vezi Doamne, confirmarea acestora e şi confirmarea lor, se înşeală foarte tare. Pentru că jocul ăsta cu nivelul aspiraţiilor trebuie să fie pe miză mare, în sensul în care tu nu te raportezi la cei câteva sute care îţi dau like sau îţi fac comentarii favorabile. Ci tu te raportezi la marii autori şi la marile cărţi. În momentul în care vei face asta – bine, există posibilitatea să nu îl atingi pe Goethe – cu siguranţă o să creşti. Sistemul tău de referinţă este istoria culturii, nu prezentul, nu aici şi acum. A, răspunzi problemelor care se circumscriu lui „aici” şi „acum”, dar sistemul tău de referinţă trebuie să depăşească nivelul ăsta. Ca să sari sus, trebui să gândeşti înalt, trebuie să gândeşti exigent, chiar dacă depăşeşti cumva prezentul tău. Chiar dacă s-ar putea să obţii recunoaşterea la o generatie, două, trei după tine, după moartea ta (sunt cazuri, uite-te la Kierkegaard, de pildă).

E. G.: Sunt multe astfel de personalităţi în toată arta şi în toată cultura, nu numai în literatură sau filozofie.

L.-C. T: Da, pentru că tu simţi cât de înalt trebuie să sari. Dar, evident, trebuie să îţi propui salturi înalte. Nu la nivelul împrejurului tău, nu la nivelul prezentului tău, pentru că dacă vei face asta o să-ți devii suficient şi o să rămâi provincial.

E. G.: Hai să întorc întrebarea şi pe dos: tu eşti şi secretar de redacţie, apropo de exigență… Este limpede că exigența este un promotor al calităţii. Ajungi în publicaţii din ce în ce mai prestigioase pe măsură ce îndeplineşti exigenţe din ce în ce mai mari. Totuşi, cu mici excepţii, calitatea scrierii se rotunjeşte în timp. Dacă există o scară valorică, nu este nici normal, nici benefic ca numai excelenţa să fie publicată. Nu cumva această exigență împiedică accesul la public al celor care au potenţial, dar se află la început de drum? Pentru aceştia ce ai recomanda? De unde să înceapă?

L.-C. T: Deşi cultura trebuie să fie elitistă, e limpede asta, trebuie să fii preocupat şi de intrări. Evident că nu poţi împiedica accesul. Trebuie să fii atent şi să începi să asiguri şi continuitatea. Primeşti şi pe cei mai tineri, dar sesizezi care are potenţial şi care nu. Pentru că sunt, de pildă, autori noi, tineri, care sunt deja făcuţi, când te întâlneşti tu cu ei. Tu nu mai trebuie să îi perii, tu nu mai trebuie să faci multe lucruri. Poţi doar să-i orientezi şi să-i ajuţi să se cizeleze puţin. Să-şi dea puţin luciu. Sunt şi situaţii de genul ăsta. Nu cred că trebuie să făci tu lucrurile în locul lui şi cred că în spaţiul culturii, doar cei ce sunt în stare să îşi ia locul singuri, merită. Aici suntem într-o zonă în care autodidacţii sunt foarte importanţi. Sincer, nu cred că poţi să înveţi să scrii! Poţi să îţi cizelezi puţin metodele de expresie. Dar n-o să stea nimeni în spatele tău să îţi pună condeiul, metafora, în mâna.

E. G.: Un exemplu mai accesibil ar fi muzica, nu? Ai putea să înveţi să cânţi oarecum la orice instrument, dar dacă nu ai ureche muzicală și simț muzical, dacă nu ai cultură muzicală și talent, nu poți obține excelență.

L.-C. T: Da, pentru că arta nu este asistență socială. Aici nu se fac concesii, pentru că dacă faci concesii, scazi nivelul. Iar scopul este să fim toți din ce în ce mai buni, din ce în ce mai adevăraţi, din ce în ce mai plini. Pentru că nu orice alfabetizat este scriitor. Nu orice om care ştie să scrie un text, este un scriitor. Arta este peste lucrurile astea. Este un nivel superior acestor lucruri.

E. G.: Percep că activitatea literară din Braşov s-a intensificat în ultimii ani şi asta mai ales datorită activităţii filialei braşovene a Uniunii Scriitorilor din România. Ce ne poţi spune despre oamenii de la Uniunea scriitorilor şi activitatea lor?

L.-C. T: N-o să mă refer strict la Uniunea Scriitorilor. O să mă refer la Braşov. Da, s-a intensificat munca în teritoriul literaturii, dar asta şi pentru că sunt mai multe grupuri. În afară de faptul că filiala e mai vie, face mult mai multe lucruri, e mai prezentă, sunt şi alţii care se mișcă în Braşov. Sunt cei le la facultatea de litere care fac tot felul de lucruri. Şi sunt evenimente bune – de o altă factură – la „Tipografia”. Mihail Vakulovski face și el,în jurul librăriei Humanitas, nişte lucruri. Șt. O. Iosif, cu Libris-ul, face nişte lucruri… Până acum ceva timp – nu mai ştiu dacă mai e valabil – făceau și cei de la Kronart. Sunt vreo patru grupuri, cinci, care se mişcă. Bine, fiecare pe o anumită linie, cu o anumită înţelegere, dar lucrurile se mişcă. Şi fiecare – asta trebuie avut în vedere şi scos în evidenţă – fiecare doreşte să nu aibă doar miză locală. Căută să se extindă naţional, pe cât posibil internaţional şi adevăratele poduri acolo trebuie să se facă.

E. G.: Aceștia sunt independenți de filiala Uniunii?

L.-C. T: Sunt și în și în afara ei.

E. G.: Şi totuşi, activitatea filialei prin ce s-a intensificat?

L.-C. T: S-a făcut revista, care deja este la nr. 18. Facem lansări, evenimente ș.a.m.d..

E. G.: Vorbim de Libris?

L.-C. T: De Libris, da, care apare sub egida filialei noastre și a Uniunii. Suntem prezenţi la tot felul de evenimente. Scriitorii braşoveni încep să publice,…au publicat deja, la edituri care contează.

E. G.: Urma să te întreb şi de Libris – un proiect care s-a dezvoltat frumos, legat de poate cea mai cunoscută librărie din oraş, Șt. O. Iosif. Ne spui ceva despre Revista Literară Libris?

L.-C. T: O cunoști. Există, deja, revista în noua s-a formă: e integral color, e rebranduită. Și până acum arăta bine, dar acum arată foarte bine. Încercăm să ducem Brașovul în afara Braşovului şi să aducem în Braşov oameni din alte părţi. Fixul meu şi al lui Adrian Lesenciuc este să facem poduri. Să fim podari.

E. G.: Să stabiliţi legături.

L.-C. T: Da.

E. G.: Dacă mi-e permisă o observaţia vis-a-vis de revistă, ar fi faptul că o revistă de profil ar trebui să conţină mai multe texte literare, să publice mai mulţi autori. Este foarte bine că ne ţine la curent cu activitatea literară, că face prezentări şi sugestii de lectură ş.a.m.d., însă, nimic din toate acestea nu ar putea exista fără autori şi fără creaţiile la care se referă. Existau pe vremuri reviste care conţineau doar texte ale autorilor. Am depăşit acea epocă ori nu există material suficient sau de o suficient de bună calitate?

L.-C. T: Cred că trebuie să existe şi cronici în revistele de literatură, în general cronici de întâmpinare. Pentru că e atât de vastă, totuşi, producţia de carte, încât scapi şirul. Atunci în fiecare revistă literară o să găseşti nişte propuneri de cărţi care au apărut. Pe de altă parte, asta e legată şi de nevoia librăriilor şi editurilor de a face parteneriate cu revistele. Până la urmă o revistă trebuie să reflecte şi realitatea culturală dintr-o anumită zonă.

E. G.: Libris nu este neapărat o revistă de literatură. Este o revistă de cultură.

L.-C. T: Este o revistă de literatură care devine o revistă de cultură.

E. G.: Şi ce şanse ai da pe viitor unei reviste care conţine doar texte. Crezi că ar mai fi de actualitate?

L.-C. T: Nu m-am gândit la asta. Dar îţi spun că mie mi-ar plăcea să găsesc şi cronici de carte, să găsesc interviuri… Mie îmi plac foarte mult interviurile. Şi să le fac şi să le citesc. Cred că așa trebuie să fie. Cred că aşa cum e revista Libris, e bine. Pentru că dacă nu apar şi cronicile astea, dacă nu apar şi propunerile de carte şi comentariul critic, par antologii. E nevoie de prezenţa spiritului critic într-o revistă literară. Pentru că ea propune cărţi, propune autori. Da, şi autorii se propun pe ei înşişi, dar şi o revistă, pentru că o revistă girează nişte autori.

E. G.: Ajungem la o problemă care pe mine mă preocupă din ce în ce mai mult. Ce ne facem cu educaţia şi cultura cititorului? Pentru că de la el vine consumul de carte şi implicit recunoaşterea şi bunăstarea autorului. Dar de la el vine şi nivelul la care se scrie. Dacă ți se cere puţin, scrii să să satisfaci acea cerinţă. Dacă se cere mai mult, dai mai mult. Dincolo de problema învăţământului, pentru că nu vreau să ne atingem de problema învăţământului, nici de cel instituţionalizat, formal şi nici de altă natură. Ce ne facem cu educaţia şi cultura cititorului?

L.-C. T: Educaţia şi cultura cititorului depind de educaţie şi cultură în general. Despre cât de tare o societate e dispusă să le dezvolte. Nu am deloc sentimentul că societatea românească îşi doreşte treaba asta. Cred că, spus dur, trăim încă după formula proști, da mulţi. Pentru că cu cât sunt mai mulţi aşa, masa de manevră e mai mare. Şi hai să fim sinceri, guvernanţii nu s-au ocupat mai deloc de problema asta.

E. G.: Şi ce putem face noi?

L.-C. T: Să fim din ce în ce mai prezenţi în societate, în piață, să avem din ce în ce mai multe întâlniri cu cititorii. Din păcate, acum, se pare că ne vom muta din nou în on-line. Ţin minte, aşa ca o anecdotă, că am fost invitat să vorbesc la un liceu din Brașov, despre carte şi cărţi. Şi am fost mirat de mirarea elevilor din clasele superioare, a 11-a şi a 12-a, care au spus: „Noi credeam că toţi scriitorii sunt morţi”. Cred că unul din lucrurile importante este ca scriitorul să fie din ce în ce mai prezent în societate, să producă din ce în ce mai multe zone şi pretexte de întâlnire ale creatorilor şi artiştilor cu publicul. Să facem cumva să împingem oamenii, din ce în ce mai mult, spre întâlnirile de tipul ăsta. Pentru că dacă apuci să te simţi bine şi se întâmplă ceva cu mintea ta şi cu inima ta, la o lansare de carte sau la un concert sau la orice înseamnă consum cultural, o să o faci şi a doua oară şi a treia oară şi așa mai departe. Până când asta îți devine o nevoie. O nevoie de autorealizare. Asta e corelarea pe care o facem. Că dincolo de nevoia de securitate, de mâncare etc. trebuie să îi creezi unui om nevoia de autorealizare. Şi asta se face treptat şi se face şi cu ajutorul subvenţiilor şi cu efortul concertat al statului, şcolilor, librăriilor etc..Trebuie să creăm o nevoie. Nu pentru ca să aibă scriitorul ce să mănânce, ci pentru ca această calitate a societăţii să crească. Şi pentru ca oamenii să fie din ce în ce mai buni şi mai împăcaţi cu ei înșiși.

E. G.: Şi totuşi, vedem că există un consum din ce în ce mai redus de carte şi de cultură.

L.-C. T: Pentru că astăzi primează divertismentul. Înţelegem cultura ca divertisment. Peste tot – uită-te și la televiziuni, la media, unde vrei – lumea e interesată să obţină rating, nu să cultive gusturi. Nu să crească gustul pentru ceva anume.

E. G.: Dar e cumva un cerc vicios. Pentru că dacă nu am un consumator cultivat care să ceară calitate, eu ca media furnizez ceea ce se cere pentru consum. Iar acest material nu poate culturaliza.

L.-C. T: Da, este un cerc din care nu poţi să ieşi.

E. G.: Şi totuşi, încotro?

L.-C. T: Păi cum ai posibilitatea să creşti? Rupând cercul ăsta. Să creştem aspiraţiile. Bine, nu în felul în care o făceau comuniştii, dar se poate face. Şi mai e o problemă. Asta ţine şi de ceea ce înseamnă clasă de mijloc. Noi avem, să fim sinceri, cea mai subțire clasă de mijloc din Uniunea Europeană. De asta suntem pe mai toate topurile posibile pe ultimul sau pe penultimul loc. Câtă vreme ai o clasă de mijloc importantă, vei avea şi consumatori de cultură, pentru că ei vor fi dispuşi să dea banii şi pe altceva decât pe ce bagă în gură sau pe ce se îmbrăca. Vor vrea mai mult de la ei. Asta se întâmplă în societăţile relativ normale.

E. G.: Cum defineşti succesul în aria literară?

L.-C. T: Succesul în literatură şi în arte înseamnă plasarea într-o conştientizare autentică a rolului tău. Într-o responsabilitate pe care ţi-o asumi. Devii creator de frumos, dar simţi asta, dincolo de orice formulă. Adică simţi adevărul din lucrul ăsta. Apoi observi că începi să influenţezi vieţi, oameni, observi că oamenii au nevoie de ce faci tu. Cum sesizezi asta? Îşi doresc să îşi înfrumuseţeze viaţa și îşi doresc la rândul lor să fie o dată consumatori de cultură şi, în acelaşi timp, creatori de cultură. Vor să se încerce aşa. Şi ăsta e, deja, un pas extraordinar.

E. G.: Îmi place că nu ai legat răspunsul nici de câștigul financiar, nici de exemplarele vândute,  nici de celebritate.

L.-C. T: Capeţi o notorietate, hai să nu fim ipocriţi!

E. G.: Vine la pachet.

L.-C. T: Lumea începe să ştie cine eşti tu. Începe să ştie ce faci tu. Dar, în primul rând, se bucură de ce faci tu. Ăia câţi sunt. Din punctul meu de vedere, în literatura din România e ca în campionatul de fotbal. Există liga întâi, liga a doua, liga a treia şi așa mai departe. Evident că eu îmi doresc să mă plasez în liga întâi. Poate şi sunt acolo. Îmi doresc să joc în cupele europene şi asta înseamnă prezenţa la târguri de carte, la Frankrut, la Paris, la Roma, la Torino ş.a.m.d. Îmi doresc să ajung să public în afara ţării. Deci îmi doresc cu adevărat să intru în circuitul oficial de valori. Dar asta e forma exterioară a succesului. Eşti prezent în lumea asta şi ești prezent printre profesionişti. Adică nu mai eşti printre oameni care se încearcă, ci printre oamenii care sunt, care fac, deja. Dar e aspectul ăsta, al înţelegerii metafizice a ceea ce faci. Ştii că în filozofia greacă e relaţia dintre kalos şi agathon. Devii conştient de chestia asta. Devii conştient că frumosul la care lucrezi reflectă binele lumii. Şi devii conştient că – parafrazând un autor rus – inspiraţia pe care o primeşti este invitaţia pe care ţi-o face Dumnezeu la crearea continuă a lumii. Ei, în momentul în care faci cu adevărat asta, toate lucrurile se schimbă pentru tine. Atunci nu mai ai nevoie nici de formalism, nu mai joci nici pentru că dai bine. Capeţi o responsabilitate a ceea ce faci şi a ceea ce eşti. Şi dacă vinzi sau nu vinzi, dacă te aplaudă sau nu te aplaudă cineva, dacă faci bani sau nu faci bani, devine secundar. Eşti ca şi preotul care intră și slujeşte, îşi face ceremonia sacră pentru că aşa trebuie să se întâmple lucrurile.

E. G.: Chiar dacă sunt prezenţi în biserica o sută de oameni sau numai doi.

L.-C. T: Chiar dacă este singur. Acolo este Viaţa, este Fiinţa cu F mare. De asta spun: lucrurile se schimbă fundamental dacă ai ajuns la reprezentarea asta şi la receptarea asta a actului de creaţie. Şi aşa am reuşit să înţeleg ce vrea să zică Blaga, că omul creator este răpit de un destin creator. În sensul ăsta, răpirea are loc. Tu, deja, joci în altă parte, tu deja – exagerat puţin şi metaforic – faci parte dintre rândurile îngerilor.

E. G.: Hai să privim la final un pic spre viitor. După modernism ce putea să urmeze decât postmodernismul, cu bunele şi relele lui!? Se manifestă în toate domeniile, dar nu va ține la nesfârșit. Ce urmează? Unde ne va duce postmodernismul în creaţia literară.

L.-C. T: La post post-modernism. Dincolo de glumă, eu înţeleg lucrurile în felul următor: aplic cumva o idee hegeliană, care se poate formula în felul ăsta: o teză îşi crează contrariul său. Noi am ajuns acum la o liberalizare fără limită şi fără logică, haotică. Fără coloană vertebrală, fără raportări adevărate ş.a.m.d. Trăim un haos, o sminteală.

E. G.: Şi încotro va duce asta?

L.-C. T: Va crea un contrariu pentru că oamenii, la un moment dat, se vor sătura de lipsă de sens, se vor sătura de derizoriu, se vor sătura ca viața lor să aibă tot timpul capac. Vor vrea să redescopere un soi de idealism şi frumuseţe a vieţii. Cred că se va ajunge la lucrul ăsta, pentru că ţine de natura noastră.

E. G.: Putem spune că şi postmodernismul a fost o reacţie, o antiteză a modernismului. Crezi că trecerea asta s-ar putea face fără vreo convulsie profundă în literatură?

L.-C. T: Deja cred că o anumită convulsie s-a petrecut. De vreme ce nu mai avem repere clare, de vreme ce avem atâţia profeţi mincinoși în jur…trăim deja o realitate literară, artistică, în care totul e posibil. Şi ne vom sătura de acest „totul e posibil”.

E. G.: Dar încă nu am depăşit-o.

L.-C. T: Da, suntem acolo, în facere, în învolburare.

E. G.: O mai prindem noi doi?

L.-C. T: Nu ştiu, dar vom avea nevoie de pământ, de sprijin. Nu ştiu dacă noi doi o prindem, dar în felul în care eu ştiu să fac lucrurile, așa încerc să le fac. Adică încerc deja să simt că văd pământ. Pe de altă parte, în tot haosul e şi un avantaj. De ce? Pentru că poţi să alegi ce vrei şi să fii verosimil alegând orice vrei. Adică eu pot să mă simt în postmodernismul ăsta, agresiv de foarte multe ori, baroc şi să nu mă simt ruşinat de chestia asta şi să am loc. Pot să mă simt bizantin şi să fac lucruri în care cred şi, în acelaşi timp, să nu fiu străin de ce se întâmplă în rest.

E. G.: Nu ştiu dacă putem noi să definim normalul, dar crezi că postmodernismul deviază de la un normal oarecare?

L.-C. T: Acuma, din punct de vedere sociologic normalitatea este o frecvenţă.

E. G.: O statistică la care o reducem. 

L.-C. T: Da, o frecvenţă: cei mai mulţi sunt aşa:… Pe de altă, parte – a-propos şi de toate mișcările astea, toate formulele care sfidează tot ce credeam că e normal până acum – nu chiar totul este posibil. Adică modelul general uman, felul în care biologic ai fost construit, crează nişte limite. Îţi dau un exemplu! Un heterosexual care s-a descoperit pe sine ca fiind heterosexual, nu cred că îşi va dori o experienţă gay. Pentru că identitatea lui asta este. Apoi, dacă va fi în felul ăsta, îşi va dori o familie şi va vrea să facă copii. Dar asta nu pentru că îi dictează societatea, care acuma permite orice formulă, ci pentru că e în firea lucrurilor să fie aşa. Deci există o fire a lucrurilor, deşi noi suntem obsedaţi în ziua de astăzi să spunem că nu există. Nu! Modelul general uman există de mii de ani, de sute de mii de ani, aşa cum este, aşa cum apare statistic homo sapines recens. Ne putem juca, dar totuşi, într-un cadru. Putem face tot felul de combinări de n luate câte k, dar într-un dat. Evident că poţi să îţi imaginezi ciborgi, să creezi ciborgi. Transumanismul ăsta va lua tot felul de ilustrări. Dar cu toate astea un numitor comun al modelului general uman va exista tot timpul. Cel puţin cât va mai exista omul. Omul aşa cum îl ştim.

E. G.: Mulţumesc frumos!

L.-C. T: Şi eu.

A consemnat Eugen Gomboș