Omar cel orb, romanul Danielei Zeca, apărut în anul 2012 la Editura Polirom (Premiul Cea mai îndrăgită carte a anului), introduce cititorul, de la primele pagini, într-o atmosferă de basm. Autoarea nu se grăbește să spună povestea. Totul se mișcă lent în lumea căldurii năucitoare din Iran, unde toate simțurile îți sunt stimulate. Lumile, cea reală și cea imaginară, se întrepătrund. Omar, fugarul-autoexilat, pătrunde în copia unui tablou celebru aflat în noua sa cameră din Europa de Est, semn clar că a ajuns unde trebuia. El se strecoară, în vis, înapoi în realitatea pe care o părăsise fără să-și ia rămas-bun. Tabloul este doar o poartă spre sine și lumea din care fugise. Singura care îl poate însoți, ca una ce poate traversa cu ușurință granițele, este pisica Eleonor, fără de care, putem suspecta că, poate, bărbatul nu s-ar mai putea întoarce la viața lui. Ca în poveste, însă, răul stă la pândă.

            Cel care duce greul când cineva decide să dispară, este persoana sau persoanele rămase în urmă, în Iran, în cazul acesta. Chiar fără situația politică și religioasă critică suferința este, la început, mai mare pentru cel părăsit  La un moment dat, însă, rolurile se vor inversa. Nimeni nu poate fugi cu adevărat de sine sau de cei pe care îi iubește.

            Omar merge în noua lui viață când cu fața (cunoaște o femeie pe care o știm doar după poreclă, ca și cum n-ar face parte din viața reală, își face prieteni, începe să-și facă un rost), când cu spatele. Amintirile din copilărie, religia zoroastriană, istoria, geografia locurilor fac parte integrantă din narațiunea personală a bărbatului. Dorul de nevastă și mai ales de băiat nu i se potolește deși încearcă să-și aline conștiința trimițându-le bani.

            Scriitura este iscusit strunită. Cele ce se petrec în amintire sau în vis au un ritm mai lent. Aspectele vieții sub dictatura politică, religioasă, a preconcepțiilor, a lașității, proprii ori a celor din jur, se desfășoară alert. Daniela Zeca împletește o poveste despre lumea în care trăiește și despre lumea în care, pentru o vreme, a fost oaspete. Experiențele nu pot fi istorisite, cu adevărat, decât într-o carte, sau mai multe căci Omar cel Orb este ultimul roman al trilogiei orientale, din care mai fac parte volumele Istoria romanțată a unui safarii (Ed. Polirom, 2009) și Demonii vântului (Ed. Polirom, 2010).

            Pe măsură ce înaintează în vârstă, ca toți oamenii, Omar începe să vadă mult mai clar și mai viu trecutul, decât prezentul. Pe bună dreptate, această parte a cărții oferă un cadru vizual, senzorial și emoțional mai amănunțit.

            Autoarea înțelege și știe din proprie experiență că lumea dictaturii nu este una stimulantă. În traumă, în teroare, simțurile se retrag, se ascund, ieșind la iveală doar cele necesare supraviețuirii. În spaimă omul se reduce la sine și motivul acesteia. De altfel toate emoțiile paroxistice au acest rezultat: reduc câmpul vizual al celui care le trăiește. În carte, cititorului îi este prezentată teroarea personajelor de la nivelul ochilor celui în cauză. Scenele de violență și de crimă sunt prezentate sec și eficient, un pumn imaginar în stomac. Autoarea descrie ororile care pe petrec în Iran, obiectiv, ca întâmplări care se întipăresc pe retină căci povestea nu este nici despre ce a simțit ea, nici despre ce ar trebui să simtă cititorul. Este vorba despre femei, în carne și oase, care au trecut prin acest calvar. Autoarea nu ne ajută să ne indignăm sau să suferim pentru personaje. Aceasta rămâne la latitudinea cititorului ce va recepta mesajul în funcție de anvergura sufletească proprie.

            Situația femeilor din țările musulmane mi-a reaprins tristețea referitoare la felul în care feminismul este privit astăzi. Ca femeie, m-a urmărit gândul ingratitudinii. Singura modalitate prin care unul poate onora pe cei sacrificați este să trăiască o viață în care să-și asume responsabilitatea libertății și egalității de șansă, pe care o avem. Câți dintre noi facem asta deja?

            Femei sau bărbați, o dictatură este o robie de nesuportat pentru cel care iubește libertatea și adevărul. În toate regimurile totalitate există și au existat oameni care nu din lipsa fricii, ci dintr-un resort interior care lipsește, poate, celorlalți, ies din rând, sfârșind de cele mai multe ori ca neștiuți eroi.

            Pentru că face referire la toate aspectele esențiale ale vieții iubirea nu putea lipsi. Chiar dacă autoarea lasă cititorului misiunea de a determina motivele pentru care bărbatul alege să-și părăsească familia și țara, dragostea este prezentată ca fiind cel mai mare paradox. Nimic nu se schimbă înăuntrul protagoniștilor, după cum nimic nu rămâne la fel. Clipă iubirii rămâne etern întipărită în inima personajului care are acces oricând la ea, ca și cum ar intra într-o cameră. Totuși obiectul iubirii și relația se schimbă în permanență. Știm din ceilalți doar clipele care ne plac (sau nu) căci nu putem cunoaște pe nimeni cu adevărat, nici măcar pe noi. Orbirea însă, vine și șterge chiar și realitatea inimii, luându-i lui Omar posibilitatea de a visa. Acesta este cu adevărat momentul întoarcerii la sine.

            Când întâlnește o carte bună, cititorul trece dincolo de scriitură și de povestea în sine, căpătând conștiința, pe măsură ce înaintează, că asistă la un proces alchimic în care întâmplările trăite de autor, oamenii întâlniți și experiențele sale culturale se amestecă cu propria substanță din care se naște o viață nouă, aceea a personajelor sale. Iar el, cel care citește, devine nu numai martor, ci și participant al poveștii care, în cele din urmă, îl va schimba în moduri pe care nu le-ar putea mărturisi.

de Anca Ianchiș