Lecția Steinhardt? O mare lecție despre libertate, prietenie, curaj, credință și fericire

Ioan Pintea (n. 26 octombrie 1961, Runcu-Salvei, Bistrița-Năsăud), este scriitor (membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj) și preot paroh la Biserica “Sfinții Trei Ierarhi” din Bistrița, directorul Bibliotecii Județene “George Coșbuc” din același oraș și  redactor-șef al revistei „Mișcarea literară”. A scris importante cărți de poezie (traduse în franceză, engleză, italiană, germană şi maghiară), convorbiri, eseuri, jurnale. Este prezent în numeroase volume colective de literatură și teologie. Ioan Pintea a fost ucenicul lui Nicolae Steinhardt și este legatarul său testamentar. El a editat, prefaţat şi îngrijit o mare parte din opera lui N. Steinhardt, monahul de la Rohia. De asemenea, părintele-poet este autorul Slujbei de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin (2006) şi a Slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Năsăudeni (2007). A primit o sumedenie de premii și distincții, cea mai recentă fiind Ordinul “Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul” decernată în 2016. Deși este foarte ocupat, domnia-sa a binevoit să avem acest dialog despre literatură, amintiri, cult și cultură.

Laurențiu-Ciprian TudorPărinte Pintea, și pentru dumneavoastră și pentru mine, luna martie este una specială, și dumneavostră și eu am pierdut, în zilele lui mărțișor, oamenii care ne-au marcat sufletește și cultural (e vorba, evident, despre Nicolae Steinhardt și Daniel Drăgan). Îmi doresc mult să îi fac să se întâlnească în acest interviu. De altfel, ei se și cunoșteau și domnul Drăgan se considera un ucenic discret al bunului monah. Ce știți despre această prietenie și care este temelia și natura relației pe care și domnia-voastră ați avut-o cu Daniel Drăgan? Eu știu că avea o mare afecțiune pentru poetul și preotul care sunteți.

Ioan Pintea – Da, ai dreptate, sunt doi intelectuali, doi scriitori (nu facem aici comparații!) care, evident, m-au marcat sufletește. Și nu numai! Mi-au marcat biografia. Și N. Steinhardt, și Daniel Drăgan, s-au purtat cu mine cu multă bunăvoință, înțelegere și, pe cât s-a putut, la vremea aceea, m-au sprijinit; N. Steinhardt mi-a acordat toată încrederea, a scris despre poezia mea când încă nu debutasem (textul poate fi citit în “Monologul polifonic”, e intitulat pur și simplu: ”Poetul care nu se joacă”), a făcut demersuri la edituri (“Cartea Românească”, „Dacia”) în vederea unui posibil debut (care, din păcate sau din fericire,  s-a întâmplat doar în 1992), mi-a pus la dispoziție o bibliotecă impresionantă, biblioteca Mănăstirii Rohia și, mai ales, un colț secret al acestei biblioteci, din care am citit Eliade (“Proba labirintului”, text dactilografiat doar, samizdat, prin urmare, în traducerea Doinei Cornea), Eugen Ionesco, Cioran,       Jean-Marie Lustiger, Monica Lovinescu, Vintilă Horea, Virgil Ierunca etc., mi-a facilitat întâlnirea cu părintele Stăniloae…călugărirea lui a întărit hotărârea mea mai veche de a deveni preot, plimbările în doi, peripatetizând, câțiva ani buni, pe cărările și prin pădurile și poienile Rohiei (cea mai importantă rămâne în amintire Poiana Lighet), dialogurile noastre (o mică parte cuprinse în “Primejdia mărturisirii”, cele mai multe însă neconsemnate), calda și generoasa prietenie pe care mi-a oferit-o din plin au avut un efect copleșitor și decisiv  asupra formării mele. Cu câteva zile înainte de a trece la cele veșnice mi-a trimis o scrisoare-testament (este, de fapt, ultima scrisoare trimisă cuiva; se poate citi în “Primejdia mărturisirii”), prin care mi-a încredințat toate manuscrisele, dactilogramele etc., aflate în chilie, cu explicații amănunțite legate de manuscrisul/dactilograma cărții de predici “Cuvinte de credință”. Îmi spunea uneori: ”Ioane, mi-ai fericit bătrânețile!”. Mulțumind, îi spuneam și eu: ”Părinte, mi-ați fericit tinerețile!”. Suntem și acum împreună, pentru că nu e zi lăsată  de la Dumnezeu să nu recitesc câte ceva din cărțile lui sau să-l pomenesc, în familie, între prieteni, la Liturghie… Întâlnirea cu N. Steinhardt a fost marea întâlnire a vieții mele. Din toate punctele de vedere.

Pe Daniel Drăgan l-am întâlnit pentru prima dată la Cenaclul Saeculum, care era mai mult decât un cenaclu, era un adevărat fenomen cultural: o mișcare culturală, deopotrivă conservatoare și de avangardă, cu prezențe majore, dezbateri aprige și tentații subversive. Aici l-am cunoscut, de fapt, și pe N. Steinhardt, invitat de Radu Săplăcan, cel care a fost sufletul Saeculumului, un critic literar remarcabil, căruia, ca și celorlalți doi, îi sunt îndatorat peste măsură. El a fost cel care m-a făcut remarcat în ochii lui Daniel Drăgan. El, Radu, prietenul meu de neuitat, care, cum spunea Ion Mureșan, te vorbea de rău în față și te vorbea de bine pe la spate. Minunat om, de o generozitate ieșită din comun! Avea în revista “Astra” o rubrică permanentă, severă și corozivă, “Literatura futilă”. Relația dintre Daniel Drăgan și N. Steinhardt era una de mare prețuire și nedisimulată admirație. Cel puțin așa am văzut-o eu. Steinhardt îi admira mult pe redactorii de reviste literare curajoși. Și, trebuie să recunoaștem, Drăgan a fost unul dintre ei. L-a publicat pe Steinhardt în “Astra” fără să schimbe în textele lui o virgulă, i-a publicat pe saeculiști nediscriminatoriu și niciodată alertat că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Era foarte legat de noi. De multe ori venea la întâlnirile Saeculum împreună cu familia, cu doamna Elena și fiul Ariel. Am făcut un revelion împreună. Mi-l amintesc cum sosea la „Saeculum” cu pachetul de reviste “Astra”, îl despacheta în fața noastră și radia de fericire, mulțumit că a reușit să ne publice. A fost un redactor absolut temerar. Steinhardt a scris cu multă atenție despre cărțile lui, îl lăuda mereu, așa cum îi lăuda pe redactorii de la “Viața românească”, “Vatra”, “Steaua”, “Familia”, “Dialog” etc., reviste în care publica frecvent. O fotografie, făcută în 1983, pe treptele Paraclisului de la Rohia, spune câte ceva despre prietenia saeculistă, Daniel Dragăn și N. Steinhardt. Se găsește în “Apel la memorie”.

Grație lui Daniel Drăgan și lui Radu Săplăcan am publicat în “Astra” primele comentarii critice, să zic așa, la celebrul, pe-atunci, “Poem comentat”, un concurs de comentarii critice/literare dotat cu premii, coordonat de Laurențiu Ulici; am și primit, la una dintre ediții, premiul „Poemul comentat”. De asemenea, ceva recenzii, dacă îmi aduc bine aminte…Una dintre recenzii, foarte scurtă, dar scrisă cu multă dedicație, despre o carte de poezie care îmi place și astăzi foarte mult. O socotesc și acum una dintre marile cărți de poezie care au fost tipărite la noi în anii 80. Este vorba  de volumul “Biographie. Ein Muster”/“Biografie. Un model” de Johann Lipett, poet german din România, membru al “Grupului de Acțiune Banat/Aktionsgruppe Banat”, inclus în celebra antologie “Vânt potrivit până la tare”. Era o recenzioară, o prezentare extrem de scurtă, însă eu eram foarte mândru pentru că Daniel Drăgan îmi publicase un textuleț, scurt, e adevărat, dar semnificativ pentru situația în care ne aflam, despre cartea unui poet german de prim raft, care, în anii aceia, era marginalizat sau emigrat deja. Nu mai țin minte anul când a apărut recenzia și nici anul în care a emigrat Lippet.  În orice caz, autorul, pe care aveam să-l întâlnesc, copleșit de emoție, după 1989, la Iași, într-o seară la restaurantul de la Casa Pogor, la o masă cu poeți numai unul și unul, Șerban Foarță, printre ei…mi-a rămas până astăzi unul dintre poeții mei preferați.

Cu Daniel Drăgan ne-am revăzut și după 89, de mai multe ori: la un târg de carte în București, la un colocviu despre revistele literare, ținut în Poiana Brașov, acasă la Brașov… În 2007 l-am invitat la Chintelnic, satul în care eram preot, la sfințirea Monumentului eroilor… Aici și atunci mi-a vorbit mult despre tine, entuziast, cald, neprecupețind aprecierile, convins de înzestrările tale culturale, și mi-a dăruit cartea ta, “Apostolul verilor”…

Adaug la constatarea din finalul întrebării: afecțiunea a fost reciprocă…

L.-C. T.Daniel Drăgan a apucat să îmi povestească câte ceva despre acele prea frumoase întâlniri de la Beclean pe Someș și a și făcut câteva destăinuiri în cartea sa de amintiri “Apel la memorie” (editura “Arania”, Brașov, 2007). Ce se întâmpla cu adevărat la aceste adunări ale cenaclului Saeculum, care punea împreună, mai ales, “pe acei frumoși nebuni ai nordului sălbatic” (Radu Săplăcan, Teohar Mihadaș, Ion Mureșan etc.), dar veneau și ieșeni (George Pruteanu) și răgățeni (Laurențiu Ulici, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga etc.). “Deasupra tuturor – scrie Daniel Drăgan – domnea tutelar spiritul Sfântului de la Rohia, autoritate estetică și morală superlativă” (pag. 163). Cum se manifesta acest mentorat al părintelui? Vă rog mult, deși erați foarte tânăr, să îmi dați o poză a acelui timp.

I. P. – Pentru mine, Întâlnirile Saeculum înseamnă proba de foc, intrarea cu arme și bagaje pe teritoriul minat al literaturii. Era foarte greu, extrem de greu să intri în cercul scriitorilor din Saeculum. Criticile erau devastatoare, textul era analizat fără nici un strop de îngăduință, deviza seculisto-junimistă: ”Câtă prietenie, atâta exigență”, formulată de Radu Săplăcan, era ghilotina care cădea fără milă, cu zgomot, peste cel ce se încumeta, veleitar și neinspirat, să încerce cu dinți de lapte fructele tari, acre și amare ale literaturii. Nimeni nu era cruțat. Totul era pe față, la vedere. Decizia pentru un debutant venea întotdeauna după prima lectură. Dacă textele citite convingeau, erai acceptat între saeculiști, deveneai unul de-al lor, dacă nu convingeai erai îndemnat să faci altceva, cu totul altceva. Prima lectură a fost pentru mine precum o săritură gol. Din fericire nu m-am zdrobit. Am avut noroc, se pare. Am convins.

Ceea ce era însă minunat la Saeculum era prezența masivă a unor foarte importanți poeți, prozatori, critici literari, eseiști, artiști plastici, muzicieni… Am vorbit despre Steinhardt, despre Daniel Drăgan… O parte i-ai pomenit tu. Să nu-i uităm pe Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Radu Țuculescu, Ruxandra Cesereanu, Mihai Olos, Alexandru Vlad, Ion Groșan…

Primele întâlniri Saeculum s-au ținut în Dej. Pe urmă, izgonit de autorități, Cenaclul s-a mutat la Beclean. N-am participat la întâlnirile de la Dej, însă știu, din relatările lui Cornel Cotuțiu (cel care a fost gazda întâlnirilor de la Beclean și a scris o carte, singura de altfel, foarte documentată, despre acest fenomen: Saeculum, dincolo de nostalgii), că la Dej a venit, pentru prima dată, Steinhardt. Și pentru prima și ultima dată, Anton Dumitriu. Despre mentorat nu prea știu ce să îți spun. A fost poate mai mult în duh, în spirit, în relaționările pe care, mai mult sau mai puțin în ascuns, le aveam cu el câțiva dintre noi. Daniel Drăgan spune: ”deasupra tuturor”, dar cred că se referă la cei puțini… Mentoratul e mereu o alegere și întotdeauna o alegere a celuilalt.

L.-C. T.Nicolae Steinhardt, se mută la Domnul în data de 30 martie 1989. M-am gândit adesea că e ironic (dată fiind setea lui de libertate) că nu a prins revoluția, că nu s-a putut bucura de căderea comunismului. Mă interesează, pe de o parte, dacă a anticipat evenimentele și schimbarea. Pe de altă parte, vă rog să îmi spuneți, părinte, dacă s-a temut de marea trecere. Cum privea moartea?

I. P. – E păcat, mare păcat, că nu a prins evenimentele din 1989. Cred că s-ar fi bucurat mult, dar cred, de-asemenea, că ar fi avut și mari dezamăgiri. Părintele era de o luciditate extremă, știa bine “Tehnica loviturii de stat” a lui Curzio Malaparte, se lămurise și cu Gorbaciov, n-a proorocit o cădere atât de imprevizibilă a comunismului… Dimpotrivă. Știa el ce știa. Mi-a spus ce avea de spus  în “Primejdia mărturisirii”, mai precis în “Agonia Europei” despre “viitorul comunismului”,  dar a prevăzut un timp al lichelismului, al mediocrităților, al parveniților, al lașității, al trădării… Steinhardt este un profet de cursă lungă, profețiile lui sunt pe termen lung. Vedeți ce se întâmplă astăzi în America, în Franța… Ajungem încet încet la vorbele lui.

În ceea ce privește marea trecere este necesar să recitim textul lui “Reflecții despre moarte” din cartea de predici și să ne amintim relatarea lui Florian Razmoș, care, prieten devotat, i-a fost cel mai aproape în clipele premergătoare trecerii în veșnicie… Scena pregătirii pentru moarte este tulburătoare. Redau un fragment: ”Adresându-se apoi mie, a spus: <<Florian, aprinde o lumânare dacă ai>>. Am răspuns: <<Da, părinte, am lumânare>>. Și am aprins-o  imediat, spunând: <<Liniștiți-vă  părinte, am aprins lumânarea>>. <<Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte>> – a spus părintele. Am luat din geantă Cartea de rugăciuni și am căutat rugăciunea indicată. <<Da, am găsit rugăciunea, părinte!>> – am exclamat fericit. <<Acum, citește-o cu voce tare>>, a spus părintele. După ce am citit-o cu voce tare, am exclamat: <<Părinte, am citit-o!>> <<Acum închide cartea și pune-o pe noptieră>> – a spus părintele” (în N. Steinhardt, Cultură și Credință, Caietele de la Rohia I-III, Editura Școala Ardeleană, 2016).

Trebuie să îți spun că în clipa în care Steinhardt murea în Spitalul din Baia-Mare, vegheat de Florian, eu primeam la Bistrița, scrisoarea-testament de care ți-am spus mai devreme. Cu o săptămână înainte, Părintele m-a chemat să merg urgent la Rohia. A insistat foarte mult să merg  împreună cu soția mea, Violeta și fetița noastră Ioana-Alexandra (Andrei nu era născut), pe care le-a iubit foarte mult și pe care, de câte ori venea la noi sau mergeam noi la el, le copleșea cu daruri: ciocolată, cafea. Ne spunea mai întotdeauna râzând bucuros: ”Avem saci întregi de cafea și ciocolată aici la Rohia!”. La Rohia, mi-a spus ceea ce, de fapt, îmi va scrie și în ultima scrisoare: că o duce din ce în ce mai greu cu angina pectorală, crize din ce în ce mai dese, că nu mai are mult de trăit și că e foarte pregătit pentru întâlnirea cu Hristos, că „Jurnalul Fericirii” e la Virgil Ciomoș. Urmează ca în câteva zile să-și facă ordine în lucruri: cărțile și vinilurile aflate în garsoniera din București și manuscrisele, dactilogramele, corespondența, cartea de predici „Cuvinte de credință”, care mai trebuie corectată, revizuită pe ici pe colo, întreaga arhivă ce se găsește în chilia de la Rohia. “Toate acestea, mi-a precizat ferm, trebuie să ajungă la tine! E ultima mea dorință!”. Ne-am despărțit ca și cum peste o zi urma să ne întâlnim. Imediat ce am primit scrisoarea am avut o presimțire și am făcut tot posibilul să vorbesc telefonic la Mănăstire. În zadar, telefoanele au fost tăiate. Abia la miezul nopții am reușit să vorbesc. M-a sunat părintele Emanoil și mi-a spus că  Părintele a murit în drum spre București, în spitalul din Baia-Mare, că tocmai l-au adus acasă, la Mănăstire, și l-au depus în bisericuță… Insista să ajung, cât pot de repede la Rohia pentru că părintele mi-a lăsat ceva. Am ajuns în ajunul înmormântării. Am rămas uimit ce strategie a făcut Steinhardt, înainte de a trece dincolo, ca arhiva din chilie să ajungă la mine. Recapitulez. În primul rând m-a chemat la el și mi-a spus ce a hotărât cu privire la manuscrise și la toate celelalte, în al doilea rând mi-a trimis o scrisoare-testament, care, minune! a ajuns chiar în ziua morții lui și în al treilea rând a lăsat părinților Emanoil și Iustin câte un mic bilețel, fără ca părinții să știe unul sau altul de biletul celuilalt, în care părintele Nicolae îi ruga și le cerea, scurt și cuprinzător, ca manuscrisele, dactilogramele, etc., din chilia de la Casa Poetului, să-mi fie remise.

L.-C. T.La 31 de ani de la săvârșirea sa, Nicolae Steinhardt este un nume referențial al culturii române. Este foarte prezent și în mediul online (sunt nenumărate materiale despre el) și s-ar putea spune că este chiar intrat în folclor (mulți îi poartă vorbele chiar fără să știe de la cine vin). Cum vedeți receptarea sa, azi? Este ce trebuie să fie? Există chiar și un liceu care îi poartă numele (în Satu Mare), iar pe Facebook am numărat patru pagini Steinhardt. Este limpede că lumea are nevoie de el, de exemplul său, așa că vă întreb: care este, după dumneavostră, lecția Steinhardt?

I. P. – Lecția Steinhardt? O mare lecție despre libertate, prietenie, curaj și credință. Și mai adaug: despre fericire, temă favorită sau, oricum, între temele lui preferate. Pe bună dreptate s-a vorbit și se vorbește mult despre “Jurnalul Fericirii”, fără îndoială, capodopera steinhardtiană, în ultima vreme, însă, observ și mă bucur  foarte mult, că se scrie despre eseistica lui. Am spus-o de la început, când eram grăbit să livrez cititorilor un Steinhardt necunoscut, încă de pe vremea când publicam primele volume de eseuri și cartea de predici, care este singulară în eseistica teologică și în omiletica românească, așa cum unice sunt „Didahiile” lui Antim Ivirianul, că eseistica lui Steinhardt este deopotrivă și egală cu “Jurnalul Fericirii” și că diferența e făcută doar de nedescoperirea ei în întregime. Acum, când avem aproape integral ediția critică de la Polirom (urmează să apară doar volumele de corespondență) se poate aprecia corect opera impresionantă și de-a dreptul unică, lăsată de N. Steinhardt. Steinhardt a avut două momente uriașe de receptare: după publicarea „Jurnalului” și după publicarea cărții de predici „Cuvinte de credință. Dăruind vei dobândi”. A prins și o perioadă, nu prea lungă, dar istorică, de efect, când critica și istoria literară au omologat conceptul de literatură concentraționară… Între timp, numele lui s-a așezat firesc în cultura națională, s-a clasicizat, să spun așa, și are acum parte, se bucură, de un binemeritat prestigiu. Există un liceu, cum spui, care-i poartă numele, la Bistrița există o Casă a cărții N. Steinhardt, sunt paginile de pe internet, la Rohia se construiește un Centru impunător închinat lui N.Steinhardt, s-au scris câteva teze de doctorat remarcabile despre opera steinhardtiană… Există cartea de bază, fundamentală, despre Steinhardt, scrisă de George Ardeleanu, căruia cultura română și noi cei care am făcut mai puțin, dar cu entuziasm și iubire pentru părintele, nu o să-i putem mulțumi niciodată îndeajuns… Chiar acum când vorbim a apărut la editura OMG, o editură tânără din Cluj, dar cu mare succes de critică și foarte apreciată de generațiile tinere, excelenta carte a lui Adrian Mureșan „Vârstele subversiunii. N.Steinhardt și deconstrucția utopiilor”. O viziune cu totul și cu totul nouă, concentrată pe ideea de subversivitate în opera lui Steinhardt… Ar trebui să devină, în opinia mea, după cartea lui George Ardeleanu, o carte de pionierat, carte-cult, în ceea ce privește interpretarea critică și analiza eseisticii steinhardtiene. Lecția Steinhardt o găsim în viața lui, viața lui o găsim în cărțile lui. Prin urmare, Steinhardt trebuie citit și recitit.

L.-C. T.Să mai rămânem puțin la lecție. Constantin Noica teoretiza despre un Model Cantemir în cultura română (care să împletească idiomaticul cu universalul), eu cred că putem vorbi și despre un Model Steinhardt, acolo unde cultura autentică întâlnește credința. Cum comentați dumneavostră, ca scriitor și preot, relația dintre cult și cultură? Câtă nevoie avem de reușita acestei relații azi? Cât poate cultura fără cult și cultul fără cultură?

I. P. – “Jurnalul Fericirii” a fost tradus în câteva limbi. Din păcate, nu la edituri foarte cunoscute și nu de traducători foarte cunoscuți. Receptarea în străinătate a fost extrem de precară. Pricinile sunt felurite… Sanda Stolojan, în “Nori peste balcoane” ne dă câteva amănunte (de exemplu: lansarea „Jurnalului” la Paris). Pentru ca un autor de talia lui Steinhardt să pătrundă pe piețele internaționale, să împletească “idiomaticul cu universalul”, cum zici, este nevoie de un proiect de anvergură, foarte bine gândit, gen seria de opere Polirom, sprijinit serios de instituțiile culturale românești.

Idiomaticul și universalul sunt bine împletite în opera lui Steinhardt, sunt perfect împletite. Problema e că opera lui Steinhardt nu este cunoscută și omologată de marii editori și de foarte importanții comentatori și critici literari din străinătate. Modelul Steinhardt există. Întrebarea e: cum facem și ce facem ca el să fie acceptat și cunoscut dincolo de graniță? Deocamdată stăm pe loc. Poate viitorul să ne ofere surprize…  După părerea mea “Jurnalul Fericirii” este o mare carte a Estului, eseurile lui Steinhardt pot sta, oricând, pe același raft cu eseurile marilor eseiști englezi, francezi etc..

Cu privire la relația cult-cultură pot spune că interpretarea ei nu trebuie forțată. Ea se manifestă de la sine acolo unde există. Însă, trebuie să recunoaștem, că există și cărări separate, drumuri în cultură și drumuri în cult care merg paralel, poteci care se despart. Dau și ele roade. Sunt și ele de apreciat. Din punctul meu de vedere avem nevoie de restabilirea în profunzime, și mai puțin declarativ și la suprafață, a acestei relații. Consider că avem nevoie de o contopire reciprocă, pentru ca mesajul reciprocității să fie cel care dictează. Și în acest caz Steinhardt este modelul și exemplul perfect. Steinhardt, pe baza ideii de consubstanțialitate, trangresează această relație cult-cultură… Referatele despre credință sunt absorbite și plasate perfect în alveolele culturale. Cultul și cultura nu sunt doar în relație, ci devin indivizibile; o monadă, de fapt.  

L.-C. T.Discuția asupra acestei relații capătă azi, când credința este asaltată și ponegrită, urgența mărturisirii și a luptei. Este, poate, la fel ca în anii dictaturii, obligatoriu să ne asumăm primejdia mărturisirii, să spunem ce este de spus pentru a mai avea certitudinea unei identități. Ducând mai departe gândul părinte Pintea, mai putem vorbi de Europa, fără creștinism?

I. P. – Ai dreptate, e nevoie să ne asumăm primejdia mărturisirii, însă trebuie să îl avem în vedere întotdeauna pe celălalt. Asta ne cere Hristos. Să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Identitatea mea este în pericol dacă nu țin cont de identitatea semenului meu, de “jocurile” responsabile ale alterității. Nu putem vorbi de o Europa fără creștinism, desigur, dar nici nu trebuie să intrăm în panică, pentru că un creștin adevărat este întotdeauna pregătit să înfrunte primejdia. Niște directive politicianiste nu pot schimba peste noapte istoria creștinismului. Important este și ce facem noi, creștinii, în casa noastră, în cadrul confesiunilor noastre, cum ne comportăm, cum înțelegem și trăim mesajul Evangheliei, cum gândim și cum aplicăm resposabilitățile care vin din acest mesaj. E adevărat, cel rău lucrează, dar e tot atât de adevărat că nici Cel Bun nu doarme.

L.-C. T.Părinte, aveți o carte de interviuri și un jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt, cum de nu ați scris și o monografie? Erați cel mai în măsură să o faceți.

I. P. – Faptul că am stat în preajma unei personalități de talia lui Steinhardt nu mă face să fiu un bun interpret al operei sale sau să fiu în stare să scriu o monografie. L-am citit, îl recitesc; de câțiva ani buni citesc cărțile pe care le-a citit Steinhardt, mă raportez mereu la mesajele lui culturale și de credință. Am și scris: despre însoțirile noastre, despre cărțile lui, am aproape gata un text amplu, un eseu, cred, “Despre Fericire și Paradis la N. Steinhardt”. Mă mir că Horia-Roman Patapievici, în splendida carte “Două eseuri despre Paradis și o încheiere”, nu l-a citat deloc pe N. Steinhardt. În eseul meu mi-am permis să îl citez mult pe Patapievici  și să fac, atât cât m-am priceput, o bună legătură între cei doi. Pe tema Paradisului, bineînțeles. Cartea lui George Ardeleanu este, deocamdată, monografia fundamentală despre Steinhardt.

L.-C. T.De ce vă e cel mai dor când vă gândiți la Steinhardt?

I. P. – De plimbările noastre în Lighet, de poveștile lui cuceritoare despre Dinu Pillat, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Cioran, Ionesco, Eliade, de vorbele lui: ”Ioane, fii atent la ce îți spune un ovrei bătrân și pățit…”, de întâmplările hazlii stârnite de el și de alții, de scrisorelele pe care le trimitea Ioanei-Alexandra, de ziua în care i-a spus Violetei: ”dacă aș pleca din Mănăstire m-ați primi la voi?”, de Miezonoptica la care slujea cu atâta patos încât prietenii mei mai tineri, Veniamin și Vasile, exclamau: ”Dacă pe Părintele Nicolae nu-l aude și nu-l ascultă Dumnezeu, atunci nu aude și nu ascultă pe nimeni!”, de ceasurile petrecute în chilie și pe terasa de la Casa Poetului, unde am scris împreună “Primejdia mărturisirii”, de cimitirul-poiană de la Rohia, care nu mai este cum a fost, de crucea de la mormânt, pe care era scris foarte simplu: ”Monahul Nicolae”…

L.-C. T.Părinte, unde așezați poezia în raport cu mistica? Cum este și cât poate un poet fără simțul transcendentului?

I. P. – Aici e o discuție lungă. Deși am scris textul inițial, textul de bază, pentru două slujbe de canonizare, “Slujba Sfântului Pahomie de la Gledin” și “Slujba Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni”, mă declar foarte nepriceput atunci când trebuie să vorbesc despre poezia mistică. Am scris la un moment dat un mic eseu despre poezia creștină, publicat în “România literară”, în care rezolvam cumva, personal, chestiunea. E limpede că există poezie mistică, poezie care a crescut natural din experiențe duhovnicești excepționale. În acest caz avem un canon bine stabilit: Sfântul Efrem Sirul, Ioan al Crucii, Sfântul Ioan Damaschin, Tereza de Lisieux, Sfântul Andrei Cretanul, Roman Melodul, Sfântul Ioan Noul Teolog, Sfintele Liturghii, Acatistele, Paraclisele, imnografia bizantină cuprinsă în cărțile de la strană etc.. Poezia, în general, are un statut mistic pentru că orice poet mare, atunci când scrie, scrie în baza unei iluminări, a unei experiențe unice. Poeții, chiar dacă nu sunt strict mistici, creează în stare de har. Altfel nu am avea atâta poezie frumoasă și deliberat… dumnezeiască. Mă gândesc la Eminescu, Rilke, Blaga, Kavafis, Trakl, Bacovia, Ezra Pound, Umberto Saba, Seamus Heaney, dar și la Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Adrian Popescu. În acest sens, îmi aduc aminte un vers din “Un anotimp în infern” de Arthur Rimbaud: ”Am primit în piept lovitura harului. / Ah, n-o prevăzusem!”. Nu cred că există poet mare fără simțul transcendentului. Numai că trebuie precizat: transcendentul se manifestă întotdeauna felurit. Îți aduci aminte de Apostolul Pavel, marele interpret al poeziei… păgîne? Pentru a întări credința grecilor în Dumnezeul necunoscut, Pavel le recită versuri: ”Căci în El trăim și ne mișcăm, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem” (Faptele Apostolilor, 17-28). Pavel nu face altceva decât să aleagă un fragment cât se poate de creștin din poemul păgân scris de poetul cretan Epimenide (recunoscut și de Sfântul Ioan Gură de Aur). Strofa cu pricina are toate virtuțile poemului modern. Aduce a Seferis și Kavafis: ”Ți-au zidit un mormânt, ție, Sfinte și Preaînalt! / Cretanii, mincinoși, fiare rele, pântece trândave. / Dar tu n-ai murit; tu ești în viață și trăiești mereu, / Căci în tine trăim și ne mișcăm și suntem”. Minimalist să fii, douămiist să fii, dacă Duhul lucrează, Dumnezeu este acolo!   

L.-C. T.„Un loc pe care l-am iubit mult și căruia îi păstrez neștirbită afecțiune e Brașovul” stă scris la pag. 76 în volumul „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt” de Nicolae Băciuț (Libris Editorial, Brașov, 2016). Ei bine, dumneavostră în ce relație sunteți cu acest oraș?

I. P. – Am fost de multe ori la Brașov, unde am avut și am mulți prieteni. O parte dintre ei nu mai sunt printre noi. Mă întâlnesc cu mult drag, când trec prin Brașov, cu părintele Cristian Muntean, un intelectual aparte, poet și eseist de excepție. Mă gândesc, când traversez orașul dinspre București spre Bistrița, ce mai fac A. I. Brumaru, părintele și cercetătorul Vasile Oltean, Doru Munteanu, părintele și prozatorul Ovidiu Moceanu. Admir mult echipa voastră de tineri, energici, harnici și foarte buni scriitori: Adrian Lesenciuc, Simona Antonescu, Laurențiu-Ciprian Tudor, Cezar Boghici, cel care a scris o carte de referință despre sacru și imaginar, pe cei de la Universitate: Romulus Bucur, Adrian Lăcătuș, Georgeta Moarcăș… Îmi aduc aminte, profund sentimental și cu multă nostalgie, de întâlnirile brașovene cu Daniel Drăgan, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu… De vizita pe care mi-au făcut-o, la Bistrița, Marius Oprea și Alexandru Mușina, de numărul din “Interval” în care am publicat “Binecuvântarea smochinului”, textul care va deveni prefață la cartea de predici a părintelui Nicolae, de discuțiile cu Vasile Gogea, imediat după ’89, în noua redacție a revistei ”Astra”, căruia i-am încredințat spre publicare câteva inedite Steinhardt … Cu Bodiu și cu Mușina ne-am văzut destul de des prin țară pe la colocvii, simpozioane, Festivaluri de poezie… Brașov, Sibiu, Mediaș, Bistrița… La Satu Mare, în 1992, Sandu Mușina mi-a oferit cartea lui de versuri “Lucrurile pe care le-am văzut” cu autograf, iar pe ultima pagină a cărții mi-a scris, pe loc, în numele prieteniei noastre din “vremi imemoriale” două poeme, probabil inedite. Reproduc unul dintre ele, intitulat “După-amiază la Satu Mare”: ”Printre atâtea obiecte învechite / Ți-ai descoperit fața / De Satyr îmbătrânit / Te-ai așezat pe banca stricată. / Trebuie să aibă cineva dragoste / Și pentru cei / Care nu mai sunt buni de nimic”.