Vladimir Putin domină politica rusă de mai bine de două decenii. Înainte de el, ţara a traversat o perioadă de relaxare şi dezvoltare odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov – perioadă despre care unii au afirmat că ar fi primăvara rusă. După prăbuşirea regimului sovietic în 1991 şi alegerea lui Boris Elţîn ca preşedinte a început vara: Rusia avea o economie de piaţă şi spera să joace în continuare un rol important pe scena lumii. Elţîn i-a cedat însă conducerea prim-ministrului său, Vladimir Putin. Cu el, a venit iarna la Kremlin: Putin a redus libertăţile democratice şi civice, a relaxat controlul asupra serviciilor de securitate şi a permis un cult oficial al superiorităţii sale. În paralel, a încercat să reimpună Rusia ca mare putere armată, ordonînd anexarea Crimeei şi intervenţia în războiul civil sirian. Dar, deşi este hotărît să-şi impună voinţa nu doar în cercul restrîns al puterii şi asupra societăţii ruse, ci şi pe plan mondial, Putin nu are un viitor sigur cît timp ţara sa se confruntă cu probleme economice şi în relaţiile internaţionale. Bun cunoscător al Rusiei, Robert Service face un portret al omului care o conduce şi ne arată ce s-ar putea întîmpla în viitorul apropiat.

Fragment

Chipul pe care Kremlinul îl arată Rusiei și lumii întregi poartă o mască. Cultul lui Putin este un exemplu grăitor. Insistența cu care acesta refuză să admită că a avut vreodată ambiții personale este neconvingătoare în cel mai bun caz, iar dacă a ezitat în mod sincer să accepte funcțiile de prim‑ministru și de președinte interimar oferite de Elțîn, motivul real nu a fost, după toate probabilitățile, îngrijorarea sa legată de securitatea familiei sale. Este greu de crezut că nu s‑a gândit serios la entuziasmul cu care Elțîn își concedia prim‑miniștrii. Avem de asemenea motive să credem că exagerează trauma pe care a resimțit‑o când a ajuns în capitală: „Când m‑am mutat la Moscova din Sankt‑Petersburg, am fost uimit de cât de mulți escroci erau adunați acolo, iar comportamentul lor era atât de șocant pentru mine încât nu m‑am putut obișnui cu el multă vreme”. Ideea că la Sankt‑Petersburg corupția lipsea cu desăvârșire este de‑a dreptul hilară. Putin nu era, desigur, un politician naiv. Elțîn l‑a promovat pentru că era înzestrat cu duritatea și loialitatea de care el avea nevoie, iar Putin s‑a adaptat cu tenacitate la condițiile din Moscova.

Modul de guvernare al lui Elțîn s‑a dovedit a fi tot mai haotic pe măsură ce sănătatea sa s‑a deteriorat și alcoolismul a pus stăpânire pe el, iar acest lucru i‑a atras disprețul elitei de la Kremlin. Devenise o practică curentă ca el să numească în posturile‑cheie foști ofițeri KGB pentru a reduce dezordinea din jurul lui și de sub el, așa că puțini dintre consilierii lui s‑au opus deciziei sale de a‑și încerca norocul cu Putin. Însă dorința de preamărire a marilor oameni de afaceri – „oligarhii” – care profitau de pe urma resurselor naturale ale țării era o chestiune diferită. Unii dintre acești întreprinzători reușiseră să ajungă în poziții de autoritate politică și foloseau în interes personal avantajele funcției, iar acest lucru a provocat un profund resentiment în rândurile populației. Printre ei se afla excentricul miliardar Boris Berezovski, care fusese secretar adjunct al Consiliului de Securitate și se lăuda frecvent cu influența pe care o avea asupra lui Elțîn, surd la ranchiuna pe care o provoca acest lucru.

Poziția președintelui a devenit din ce în ce mai periculoasă. Doi politicieni, fostul prim‑ministru Evgheni Primakov și primarul Moscovei Iuri Lujkov, l‑au sfătuit, se pare, să‑și dea demisia din funcție. Alternativa, l‑ar fi avertizat ei, era o înrăutățire a situației din țară până într‑acolo încât ar fi ajuns să împărtășească soarta fostului președinte al României Nicolae Ceaușescu, care a fost executat după o judecată sumară în 1989. Această relatare nu a fost verificată niciodată, dar în perioada în care Primakov a fost prim‑ministru – din septembrie 1998 până în mai 1999 – cu siguranță că l‑a înfuriat pe Elțîn cu o serie de mișcări independente. Printre ele s‑a numărat propunerea adresată partidelor din Dumă, inclusiv comuniștilor, de a se ajunge la un acord de încetare a presiunilor pentru punerea lui Elțîn sub acuzare pentru „trădare”.

Robert Service este membru al Academiei Britanice şi al Colegiului St Antony din Oxford, unde este profesor de istoria Rusiei; de asemenea, este membru al Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. A publicat mai multe volume, printre care şi elogiatele Stalin: A Biography, Russia: Experiment with a People, Trotsky: A Biography (Premiul Duff Cooper, 2009) şi Comrades: A History of World Communism. De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut volumul Lenin. O biografie (2020).