Marina Dumitrescu (n. 5 decembrie 1959, la București) este, în primul rând, jurnalist de marcă, dar și o poetă de mare finețe, membră a Uniunii Scriitorilor din România (2019). A învățat meserie la BBC Londra și și-a îmbogățit apoi experiența de jurnalist de radio la Paris, la „Radio France International”, și în București, la „Europa Liberă”. De aproape douăzeci de ani poate fi ascultată la Radio România Cultural, iar de zece ani este gazda emisiunii „Teme deschise”. A realizat și emisiuni TV – „Contur”, la TVR 3, 2012-2013 și „Față către față între contemporani”, la Trinitas TV, 2016-2017 –, iar din 2001 a publicat eseuri sau dialoguri în „Dilema”, „Idei în Dialog”, „România literară”, „Lettre Internationale” și Revista 22 (unde are, din 2013, o pagina lunară). A publicat, până acum, cinci cărți de poezie (două traduse în limba franceză), o carte de eseuri și, în calitate de coordinator, un volum colectiv („Cum (să) îmbătrânim?”, 2016). În dialogul de față vorbim despre poezie și despre buna așezare pornind de la cel mai recent volum al domniei-sale, „Tu, adică eu” (editura „Vinea”, 2019).

Laurențiu-Ciprian Tudor – Doamnă Marina Dumitrescu, o să pornim interviul nostru de la descrierea pe care v-ați făcut-o în cel mai recent volum de poezie „Tu, adică eu” (editura „Vinea”, 2019): „Sunt o poetă singură/dar îmi stă bine așa”, „…îmi stă bine/acasă la malul uitării” (pagina 41). Ce ați adăuga acestei frumoase autoidentificări? Ce alte calități, preocupări vă întregesc portretul?

Marina Dumitrescu – Cum să găsesc tonul just? Sunt o reflexivă, la foc continuu. Nimic din ceea ce mă înconjoară nu îmi este indiferent. Mă simt permanent „în șantier”. Însărcinată să construiesc un edificiu care să integreze numeroase și diferite materiale. Reale sau imaginare.Viața interioară e laboratorul, acolo drămuiesc rostul fiecărei zile, încercând, tot mai insistent, să nu mă limitez la mine însămi, ci să arunc punți, dincolo de propriul ego. Această lăuntrică tendință de „descentralizare” m-a condus, gradat, spre titlul (și conținutul) ultimului volum, pe care l-ai pomenit. Subliniez însă că deschiderea în comuniune, spre care tânjește reflecția mea la ora de față, rămâne un deziderat, nici pe de parte împlinit. Calea e lungă. Poezia și sora ei Rugăciunea sunt cârjele mele.

L.-C. T. – Nu mă pot opri să nu vă întreb ce înseamnă acest mal al uitării. E liniște? E detașare? E binecuvântată autoizolare pentru decantări și isihie? Vă mărturisesc că în volumul pe care l-am amintit (și care mi-a plăcut foarte mult), deși există multă luciditate și chiar un aer de tristețe (care, uneori, surâde), se simte o detașare sofică, cumva abandon, dar nu capitulare. Undeva iradiază lumina.

M. D. – Travaliul de care vorbeam are o caracteristică. Îngăduie tot mai puține devieri de la esențial. Pe de o parte, asumarea uitării, ca statut auctorial, e subînțeleasă, în condițiile în care miza aflată în joc este din cu totul alt registru decât cel social. În același timp, da, „uitarea” de sine aduce pace, pacea aduce forța gândului, forța gândului atrage curajul de a cultiva un crez – de a crede, bunăoară, că un vers, odată născut, își poate vedea și singur de drum. Văd aici situația ideală când longevitatea unui poem ajunge să o înghită pe cea a poetului. Când el devine  „autonom”. Un fel de bun comun, ca pe vremea anticilor. Mi se spune uneori, cu amabilă candoare: „Scrii frumos, dar poezia ta e cam tristă.” Nu voi obosi să întreb: Ce e tristețea, dacă nu solul fertil al întrebărilor, al temerilor folositoare, al aspirațiilor ? Ce e tristețea, dacă nu pulsul nepotrivirii între starea reală și starea ideală a lucrurilor ? Fără melancolie, poezia rămâne un prezumțios joc de cuvinte. Paradoxal, fără melancolie nu se poate străpunge plafonul de nori.

L.-C. T. – În legătură cu ce vă întrebam mai sus am fost plăcut surprins să constat că poezia dumneavoastră aduce odă discreției, dar că această discreție nu este doar una poetică ci este (aveam să constat când v-am cunoscut) și o alegere care ia forma comportamentului, a unui stil, asta deși v-am simțit o persoană exactă și hotărâtă. De unde, doamnă Dumitrescu, o atare stare de fapt? Este un fruct al rafinamentului? O față a doritului mister? Sau singura scăpare a frumuseții?

M. D. – Toate se leagă, Laurențiu. Revin la ideea unui ansamblu coerent pe care l-am avea de edificat și care asociază organic, viață interioară și exterioară, real și imaginar, fizic și metafizic. (Evident, mă refer la cei care optează pentru această viziune.) Dacă un creator – oricât de smerit – se recunoaște într-o asemenea paradigmă, el nu va puteaprofesa criterii străine de ea, cum ar fi aroganța, autopromovarea, reclama mincinoasă. Deși în zilele noastre discreția e prost văzută, fiind asimilată mai degrabă defetismului sau stagnării, ea reprezintă un firesc recul în fața unor forme de exhibare, care nu fac decât să știrbească frumusețea sau autenticitatea unei realizări. Dar mai e ceva important, zic eu, privitor la înțelegerea trunchiată a discreției – între noi fie vorba, o formă elementară de igienă socială, comunicațională, spirituală. Discreția implică, la rîndul ei, o formă de curaj. Acela de fi tu însuți și de a înmulți talantul primit (oricare ar fi acela !), cu încredințarea că va fi recunoscut de către cine trebuie, la momentul cuvenit, fără pripeală. Pe principiul – ce-i al tău e pus deoparte.

L.-C. T. – Pe de altă parte, este discreția, azi, o „virtute expirată” (să ne amintim de eseul dumneavoastră din Revista 22, care pune problema aceasta) și tocmai de aceea merită? O face tot exhibiționismul virtual (al zilelor noastre) de neprețuit? Este evidentă, mai ales în acest context, legătura ei cu intimitatea. Ce ne vom face, doamnă Dumitrescu, într-o posibilă lume de mâine în care totul se va face la vedere? În care rufele se vor spăla numai în public?

M. D. – Culmea este că, în epoca transparenței perverse (când locul ipocriziei este luat de cinism), discreția este, pe o parte, disprețuită, confundată cu altceva, iar pe de altă parte ajunge să fie de-a dreptul „mimată”. Apar situații când discreția e afișată pe internet ca virtute, prin apeluri la decență sau reținere din partea unor personaje media care, de fapt, sunt străine de ea. Există, pesemne, în memoria comportamentală contemporană, o reminiscență a discreției ca valoare „tradițională”, dar din păcate ea nu mai e practicată din convingere, ci doar fluturată superficial. Mă preocupă multe din aspectele acestea, cu gândul la generația copiilor mei, millenials, la felul cum vor evolua ei. Ei bine, am vești bune, dacă e să mă bazez pe intuițiile mele actuale. Nativii internetului vor fi obligați să se accepte ca fiind picături într-un ocean uman pe care web-ul îl etalează sub ochii lor, în timp real. Acest lucru îi face deja mai solidari unii cu alții și implicit mai familiari cu discreția, ca fel de a fi. Ca normalitate. În secolul XXI, discreția se va redefini, nu cred că va dispărea. Etapa tranzitorie pe care încă o străbatem încurajează, zic eu, excesele, mai cu seamă în rândul generațiilor „hibride”. Noi suntem, de fapt, copiii care abuzează de jucăria cea nouă primită cadou.

L.-C. T. – Doamnă Marina Dumitrescu, când v-ați dat seama că veți scrie? Când ați înțeles că iubiți cuvintele, că ele cântă, deschid lumi și salvează? Apoi, care sunt aceste cuvinte de care ați învățat să vă țineți în viața dumneavostră (așa cum frumos o spuneți în poemul de la pagina 15)?

M. D. – Fără emfază, trebuie să recunosc, din fragedă copilărie. Știu! Mulți vor zâmbi pe sub mustață, evident, „toți am fost cândva poeți, dar am depășit cu jenă stadiul adolescentin respectiv”… Aici e poate straniu, eu nu m-am oprit niciodată. Nu am putut renunța. Transfigurarea în poezie a marcat toate etapele vieții mele. Dar, faptul că nu m-am oprit nu înseamnă că nu mi-am (re)cunoscut limitele. Dimpotrivă, am fost și rămân profund autocritică, am ținut mult timp, multe, la sertar. Nu întâmplător, am publicat primul volum abia la 42 de ani, în 2002. De atunci până azi, au mai apărut doar 4 cărți de poezie. Într-un crescendo, îndrăznesc să spun. Poezia e un flux continuu, cartea de poezie este un eveniment. Așa văd lucrurile. Insist asupra acestui filtru personal, pe care îl perfecționez constant. El include și răbdarea. Poezia se coace sau nu se coace. Trebuie să o aștepți. Nimic nu te împiedică însă să o cauți, să o „cercetezi”, în toată clipa și în tot ceasul. „Firea de poet” nu e vorbă în vânt. Tu știi foarte bine acest lucru!

L.-C. T. – Ajunși aici, am o curiozitate: de ce stați departe de viața literară? Asta deși aveți, deja, șapte cărți și sunteți și membră a Uniunii Scriitorilor.

M. D. – Să precizăm mai întâi ce înțelegem prin „viață literară”. Dacă înțelegem  (hiper)activismul scriitoricesc bazat pe confrerii sau bisericuțe, redacții sau asociații rivale, premieri sau nominalizări (prea frecvent negociate subiectiv), evenimente publice cu circuit închis sau marketing supradimensionat, nu cred că e o definiție concludentă. Vizibilitatea mea la nivel de establishment literar nu este pronunțată, pentru că nu fac parte din el. Numai că o „viață literară” există și în afara formelor fixe menționate. Din acest punct de vedere, aș greși să spun că nu mă simt prezentă în viața literară contemporană – dacă nu ar fi decât prin publicul care, în atâtea ocazii, m-a făcut să-l simt aproape, entuziast uneori, capabil să primească ceea ce îi propun – în poezie sau publicistică. În același sens, i-aș nedreptăți pe cei care au rezervat cronici atente diferitelor mele cărți, de-a lungul anilor. Revenind, însă, la fondul problemei: și singură într-o peșteră, m-aș simți salvată de cuvintele care clocotesc în mine.

L.-C. T. – Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut foarte mult în această carte „Tu, adică eu” este amestecul de psalm și idilă (care devine un fel de fond al ei), trecerea de la el la El, aerul de mistică erotică pe care îl are. Astfel, deși face saltul la agape, erosul nu se resemnează, ba face chiar să se ivească a doua, a treia frumusețe care… (pagina 24). Așa că intrarea în firesc se face calm, lent, fără a avea sentimentul că se iese din dar. „Să îmbătrânim cu binișorul”, „întomnați cu pace”, scrieți în poemul de la pagina  32. De ce nu mai știu oamenii de azi să îmbătrânească, doamnă Dumitrescu? Vă pun această întrebare și pentru că v-ați ocupat de un volum colectiv cu o astfel de temă.

M. D. – Un detaliu, dacă-mi permiți – iată adevărata „viață literară”! Un cititor nuanțat ca tine este un fel de premiu! Mai ales poezia, cred eu, se celebrează prin fiecare cititor adevărat. Dar să trec la întrebare. Tema îmbătrânirii e veche de când lumea, dar de fiecare dată nouă, pentru că se reconfigurează mereu contextul. Ceea ce distinge îmbătrânirea de azi față de  cea a altor vremuri este pierderea busolei spirituale. Fie din ignoranță, fie din exces raționalist. Nu pun problema atât confesional, cât antropologic. Eliade spunea așa de firesc și frumos că omul nereligios e o contradicție în termeni. E ceva absurd. Și totuși, cam așa ceva se întâmplă. E logic ca omul care se proclamă stăpân al vieții să nu poată pune în practică un asemenea „deziderat”, din simplul motiv că, în realitate, el nu este nici stăpân al propriei nașteri, nici al propriei morți, cu atât mai puțin al universului. Astfel, fragila sa biologie intră în conflict frontal cu iluzia atotputerniciei rațiunii sau a științei. Mai întâi îmbătrînirea, apoi bătrânețea propriu-zisă, îi devin, literalmente, insuportabile. Da, noi, oamenii de azi, nu mai acceptăm îmbătrânirea, o vedem ca desfigurare, fiindcă avem pretenția de a cuantifica absolut totul, fiindcă nu lăsăm loc tainei, fiindcă ironizăm ideea unui Tată-Creator. E valabilă însă și reciproca. Atunci cînd busola indică just orientarea, parcursul nu mai e fracturat de „criza” vârstelor. Aici, aduc din nou în discuție tineretul lumii secularizate care, din păcate, este (indirect) privat de libertatea credinței și amenințat de vid. Ar trebui să ne doară întrebarea: Cum vor îmbătrâni copiii noștri, într-o societate mașinală? În pofida acestor justificate neliniști, cred însă cu tărie, că Providența nu-l va lăsa pe omul modern să se maimuțărească la nesfârșit, dându-se, maniacal, mai tânar decât este. Și că îi va băga mințile în cap.

L.-C. T. – Vă invit să trecem la jurnalism și la radio fără să uităm că în 2021 se împlinesc 20 de ani de când lucrați la Radio România Cultural, iar în această toamnă emisiunea dumneavoastră „Teme deschise” a  împlinit 10 ani. Mă interesează cum vedeți viitorul radioului, a jurnalismului de radio? Se poate întâmpla ca platformele virtuale și rețelele de socializare să îl copleșească, să îl facă inactual?

M. D. – În ceea ce privește viitorul radioului, l-aș asocia cu cel al cărții pe hârtie. Analogia se justifică sub două aspecte: Faptul că ambele sunt considerate azi  mijloace de comunicare tradiționale și faptul că amândurora li se prezice insistent „sfârșitul”, sub presiunea noilor tehnologii. În ceea ce privește cartea pe suport clasic, cu pagini și coperți, predicțiile de acum un deceniu și ceva se infirmă deja. Pe de o parte, vedem cu ochiul liber că prestigiul cărții ca obiect fizic nu a fost nici pe departe înlocuit de vreun rival pe măsură. Nici audiobook, nici kindle, nici pdf online, nici măcar bibliotecile digitale nu au anulat demnitatea cărții, ca obiect cultural, palpabil. Dimpotrivă, toată lumea se repede să „scoată cărți”, standurile târgurilor de carte (oh, ce vremuri!) sunt cocoșate de bogăția editorială de pe toate meridianele. Așa cum prestigiul cărții clasice nu e încă depășit, am convingerea că și radioul -prima formă de comunicare simultană către un public larg, cu istoria pe care o înmagazinează și virtuțile pe care le presupune – nu va dispărea. Se va transforma, desigur, inclusiv prin asocierea unor componente multimedia (cum o face deja), dar va rămâne, încă mult timp, ceea ce este: O entitate adresată celordispuși să dea prioritate ascultării – mult mai stimulantă pentru imaginație și intelect, decât privitul. Aș anticipa mai degrabă sfârșitul televiziunii sub presiunea online-ului, decât cel al radioului. Deși ecranul tv e mai „tânăr” ca apariție tehnologică, el a basculat relativ devreme în trivial, trădându-și implicit limitele. Cel mai popular post comercial de radio nu concurează vulgaritatea sau kitschul unor canale tv de (sub)divertisment. Din simplul motiv că este cu totul alta chimia comunicării, prin audiție. Nu știu, e posibil ca ceea ce spun să fie doar … wishful thinking.

L.-C. T. – Aveți școala BBC-ului și, în consecință, și exigențele sale. Cum s-a ajuns la trivializarea și la tabloidizarea aceasta? În ce măsură, într-o epocă a post-adevărului mai poți spera în știri reale? Îmi pare că un jurnalism ca la carte este azi, mai degrabă, o rezistență.

M. D. – Da, jurnalismul judicios a devenit o raritate. Cauzele sunt multiple, nu le putem analiza acum, dar e evident că relativizarea standardelor profesionale (acelea, mitice, ale BBC, din anii 40) se leagă de explozia tehnologiilor comunicării și nenumăratele ei consecințe. Practic, diluarea în virtual a răspunderii față de un anumit conținut, dublată de impactul instantaneu al acelui conținut, oricât de nociv sau de nerelevant, reprezintă capcanele pe care ni le întindem singuri, zi de zi. În urmă cu mai mulți ani, am prezentat în cadrul unei reuniuni AEJ de la București, un material intitulat: Persoana de dincoace de tehnologie, în mass media contemporane. (Extrase au apărut în ziarul Lumina.)Consider că această perspectivă e tot mai actuală. Dacă nu singura viabilă. Numai persoana (care s-a trezit peste noapte deținătoare a unui arsenal mediatic atât de sofisticat) poate reduce efectele nefaste ale instrumentarului aflat la dispoziția ei. Din nou spun, toate se leagă. Situarea spirituală sau morală a ființei angrenate în jurnalismul tehnologic este, mai mult ca oricând, garanția unei prestații cu adevărat folositoare. De ce, mai mult ca oricând ? Fiindcă provocările de luat în calcul sunt, și ele,  fără precedent. Relația omului modern cu „uneltele” care îl depășesc se profilează ca materie de studiu, în orice domeniu.

L.-C. T. – Doamnă Marina Dumitrescu, cum ați trăit, până acum, acest timp al pandemiei? Cum ați traversat încă neîncheiata perioadă a panicii, a psihozei colective până la urmă? Să nu uităm că la asta s-au mai adăugat și atacurile anticreștine (teroriste) și și mișcările stângii radicale. Un timp prea interesant, aș zice.

M. D. – Aplecarea „duhovnicească” m-a făcut, din prima clipă, să interpretez experiența pandemiei, în cheia unei revărsări de Înțelepciune divină, asupra omenirii. Grila poetică pe care o aplic non-stop m-a ajutat să găsesc analogii utile. Tabloul în care m-am fixat, este acela al unei clase de elevi zurbagii și recalcitranți, pe care numai intrarea neașteptată a directorului încruntat reușește să îi potolească. Din punctul meu de vedere, înțelesul profund al actualei experiențe planetare este limpede: s-a întrecut măsura autosuficienței. În primele săptămâni ale „închiderii”, se crease impresia că toți zurbagiii au înțeles mesajul, s-au emoționat și chiar au căzut pe gânduri. Din păcate, nu a trecut foarte mult până când am început din nou să ne foim în bănci, să tragem cu coada ochiului la vecin, să aruncăm cocoloașe de hârtie încolo și încoace. Și, treptat, zarva s-a reinstalat… Cel mai bine ar fi să nu mai pierdem timpul și să încercăm să învățăm singuri lecția, acasă. Să dovedim că înțelegem ce trăim. Suprapunerea recentelor atacuri teroriste cu situația deja tensionată de flagelul sanitar nu face decît să confirme că răul din noi e primul dușman.

L.-C. T. – Cum credeți că ne vom regăsi ca umanitate când vom domestici virusul? Vom fi învățat vreo lecție? Sau ne vom convinge, din ce în ce, că trăim timpurile de pe urmă?

M. D. – Depinde de noi. Pedagogia care ne este rezervată în această perioadă conține îndemnul (sever, dar iubitor) să ne îndreptăm. În același timp, ea ne atrage atenția asupra unui lucru esențial: Nu suntem singuri! Ni se propune o sinergie, demnă de toată lauda.  

L.-C. T. – Ultima întrebare: cum este să fiți doamna Baconschi? Cum este să ai un soț atât de cunoscut și de proeminent?  

M. D. – Mult înainte de a fi o personalitate în viața publică românească, soțul meu Teodor a fost doctorand bursier la Paris, în primii ani ‘90. În viața boemă de atunci și de acolo ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. În septembrie 2021, împlinim 30 de ani! Deasupra strălucitelor sale calități intelectuale, am pus de la bun început capacitatea sa de a-L asuma pe Hristos, ca stăpân al acestora. Fascinația față de personalitatea lui s-a asociat cu bucuria de a ști că este un om credincios. Viața pasionantă care a urmat pentru noi după 1995, când ne-am întors în România, ascensiunea lui Teodor în carieră (ca diplomat, ca demnitar, ca scriitor) le-am trăit împreună, cu sentimentul ferm că Dumnezeu le-a înlesnit. Această tainică tutelă ne-a ajutat să întâmpinăm firesc succesele, dar și să înfruntăm greutățile.