Întoarcerea către sine și mutarea acestei întoarceri în cuvinte, asumarea mai departe a acestor stări și ale privirilor conținute de ele, cuvinte care le țintuiesc și le disecă, care le pun în continuare în starea în care sunt nevoite să se spună, să se pronunțe și să se arate cuprinse în cele mai disponibilizate de acum adâncimi ale lor, până în acelea care sunt cele mai neatinse de cuvinte până acum, și până aici, iar în continuare putem să începem să ne apropiem și să vorbim despre acest Eu ce se tot așază și tot neliniștește cuvintele în care o face. În continuare încep să se vadă și să se facă simțite efectele întregilor sentimente care își fac loc încet, încet în textul care le descoperă, care le dezvăluie poveștile și le face cunoscute stările impudorii, necesarele goliri care își vor aștepta umplerea, acoperirile necesare pentru a putea încuraja contemplarea și asumările ei, pentru a putea încărca firesc noile stări, noile aprinderi și noile arderi pe care textul le va pune la cale.

   Impudoare. Despre „Eu” va fi vorba este un curs intensificat de autor de captatio, de atragere și de aducere cât mai aproape de adâncimile lui ale cititorului, ale aceluia care își poate (re)găsi cu ușurință afinități în aceste atingeri, în fiecare pliu al lor ce îi poate oferi adăpost, sau care îi poate asigura acea izolare în corpul cuvintelor găsite, izolare și separare care pot fi completate de liniștea propice contemplării și ascultării necesare acestor asumări și consumuri de stări.

Nu pot, desigur, să-i cer cititorului să mă creadă pe cuvânt. Dar m-aș bucura ca el să consimtă, mânat din nevoia de a înțelege rostul straniei noastre treceri prin lume, al racursiului care se rezumă la acel „te-ai îmbarcat, ai navigat, ai acostat. Debarcă!”

   Fiecare propoziție este o chemare, este un strigăt prin care autorul își cheamă cititorul în interiorul cald al textului pe care il pune la dispoziție, și pe el odată cu toate aceste cuvinte. Multe părți ale vieții, ale formării și creșterilor ei sunt (s)puse aici, sunt adunate cuminți în aceste curajoase alcătuiri despre un sine atât de îndepărtat aparent, dar atât de aproape și de apropiat de noi de fapt. Domnul Gabriel Liiceanu a știut întotdeauna să se vorbească și să se facă auzit, a putut mereu să treacă de pragurile sensibile ale pudorii și să deschidă uși interzise spre încăperile sufletului și ale ființei sale. De fiecare dată a lăsat să se simtă căldura adunată și de fiecare dată a mutat-o în textele pe care le-a propus celor care vor să îl cunoască, să și-l apropie și în care eventual să se regăsească. Nu este, desigur ușor și la îndemână să duci această luptă cu tine și să te muți în privirile și în simțurile celor care te întâlnesc astfel, dar tot acest efort este rezultatul firesc al oricărui mod(el) de gândire pe care autorul și l-a asumat și prin care vrea și încearcă să se cunoască și să se lase văzut.

Mi se pare uneori că viața e prea vastă și prea împovărătoare pentru un simplu individ. Ca să-i faci față trebuie într-un anume fel să o eviți, să te ascunzi de ea într-un pliu al vieții…

Am tot încercat să dau ochii, într-o bună zi, cu necunoscutul din mine. Am vrut să-l surprind, să-l pun la zid, să-l fac să se predea și- sub somația întrebării „cine ești?”- să pun capăt unui incognito de o viață.

   Ni se pun continuu în față oglinzi, mai departe imaginile înfățișate de ele, și răsfrângerile și corespondentul lor în stările susținute continuu de cuvinte, iar tot acest flux și îndrumări către unghiuri de fugă bine impuse și puse la dispoziție nu fac decât să ajute desfășurările necesare obținerii unui Eu dezgolit îndeajuns pentru a i se vedea bine nuanțele și reflecțiile în senzorii cărnii care l-au ținut și în care și-a desăvârșit așezările și tot ce l-a împrejmuit și protejat până acum. Despre Eu va fi vorba, dar și despre Tu și apropierile făcute posibile de acum de cuvinte, de aducerea lor în oricare proximitate disponibilă să le culeagă și să le accepte fiecare recunoaștere așezată în alcătuirile lor. Fiecare răsfrângere este consumată firesc de iminenta recunoaștere și de oricare dintre necesarele ei arderi.

Ca să scrii, vreau să spun ca să atingi condiția scrisului, îți trebuie liniște, seninătate, concentrare. Dar ca să scrii ajungând să-l implici și pe cel care te citește trebuie să treci în scrisul tău acel dram de disperare, de zbatere și chin care, toate, în mod normal, te împiedică să scrii. Ai nevoie, în final, de o stare aproape imposibil de obținut, de o fervoare senină.

   Lumea și multe dintre întrupările ei posibile în și între cuvinte este așezată aici, în acest recurs la trup și la nebunia de a gândi cu mintea lui, la toată această îndelungă și neobosită demonstrație despre binecuvântările gândirii, despre întâlniri care i-au întreținut înțelegerile pe care ea le încurajează și le susține totodată. Totul se învârtește în acest neobosit parcurs (în)spre interior, în fiecare ungher disponibil al lui să se lase văzut, identificat, ascultat. În toată această desfășurare de forțe gândite și scrise (re)găsim un autor, pe domnul Gabriel Liiceanu neobosit să (se) divulge și să se spună, ca un scriitor ce nu cunoaște limite în a-și pune la dispoziție oricare încăpere a sufletului și orice stare disponibilă să o aducă în apropierea vederii noastre.

Dar eu- ce fac aici? Pur și simplu mă plimb, și o fac aproape zilnic, prin „uriașa încăpere a inimii mele”. Din când în când spun cu glas tare ceea ce văd. E treaba fiecăruia dacă vrea sau nu să mă-nsoțească în plimbarea mea.

   Suntem făcuți martori ai unor nelămurite neliniști, ale unor cutremure care nu vor obosi să zdruncine continuu și ale unor stări ce nu își mai vor găsi corespondent în vreo altă fire, sau în vreo altă privire. Toate sunt adunate aici, în aceste cuvinte care desfac o armură din toate cheutorile văzute sau nevăzute și lasă vederii un corp înviat în straiele bune, în cele luminoase și curate ale gândirii, ale încălzirii permanente cu obsesiile nelăsate în uitare ale gândirii despre eu, despre tu și despre fiecare aceste corespunderi ale acestora în fiecare noi disponibil. Toate acestea se găsesc și se regăsesc în aceste cuvinte, în fiecare dintre nuanțele și zgomotele transmise și induse de freamătul și de neliniștea lor.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.