… noi aice suntem chiar în ochiul minții, În adâncul dân adâncul dân adâncurile finții, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii și imagini Are-n cellalt cap o peană ce-nnegrește zeci de pagini Care crezi că tu le cugeți, dară ele-s cugetate Dânainte dă potopuri, dă
Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrângem analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcționează ca blocaj: șansa cea
„În sfârșit, când libertatea se întoarce asupra ei și își pune problema propriei surse și a propriei conferiri (de unde vine libertatea noastră?), ea alunecă peste toate limitele și peste toate determinațiile care o făceau cu putință și pierde terenul ferm al exersării ei. Luându-se
Intensitățile și neliniștile induse de cuvinte, conduse de ele devin dominante, sunt în centrul fiecărei povești, iar de acolo se revarsă și se impun ca o lavă invadatoare ce își propune incandescențele în fiecare dintre întâmplările care o primesc și o recunosc. Mai departe nu
Pașii făcuți într-un teritoriu trebuie să lase urme, trebuie să facă semne și să se poată mai departe duce în fiecare loc în care își pot continua drumul, călătoria în imaginile care le continuă povestea și le dau viață în fiecare zi, și mai