celălalt corp în întuneric inima mea se făcea mică se ascundea și lovea cu putere în ceva în ceva dur și necunoscut nu obosea niciodată dar a fost o noapte în care inima mea a tăcut a stat liniștită așteptînd în acea noapte s-a întîmplat
murmure sunt cu oasele rămase în frig fără trup doar haina îmbracă singură moartea când nici moartea nu vrea să fie înăuntru moartea e și ea om un sac care ține în el microfonul îndoind fața solistului înăuntru în trup apoi cuvintele rămase în metalul
I. Trist Cincizeci de ani de atunci. Atâția ani și totuși nimic. Un gol infinit de suspin și ură. Nimic. Nimicul ne termină, ne roade și ultimul strop de vitalitate. Acest imens negru… Dar totuși, nu sunt sigur. Suntem mulți aici, poate mii, poate milioane,
Constantin Virgil Bănescu este unul dintre poeții care și-au făcut din poezie nu doar un mod de viață, ci chiar modul în care și-a conceput-o și a trăit-o. Fiecare cuvânt al fiecărui poem scris de el arată pur și simplu frânturi din carnea poetului, din
Pe domnul care a murit chiar în prima seară de când sunt aici l-am dus la morga cu singurul asistent de pe secție. M-a rugat să îl ajut pentru că morga este singurul loc din spitalul ăsta de care îmi este frică! L-am ajutat. Am