Eseu

Pescăruși

Pescăruși. Imenși și albi. Sunetele lor erau ca niște scâncete de copil. Odată cu întunericul, orașul părea că le aparține și se roteau amenințător de parcă și-l revendicau după încă o zi torida, una banală pentru sezonul turistic, cu un amalgam balcanic de muzici, tanguiri,

Murano

Agasant. Sâcâitor. O durere cumplită de articulație mă face să mă contorsionez și să mă trântesc de nervi cu capul în prima pernă. E după-amiază. Încerc să adorm și îmi tot vine în minte imaginea cu oglinda de Murano. Aia de ieri de la prietena

No Thumbnail

My wild love went riding

Acum, 40. Teoretic, mai bine de jumătate. Din cele visate, îmi rămăsese să văd Parisul, dar cu timpul mi-am dat seama că a fost doar un capriciu trecător, și că aș fi vrut să-l văd doar ca să-l suprapun emfatic peste proiecția mea imaginară proustiană.