Pe domnul care a murit chiar în prima seară de când sunt aici l-am dus la morga cu singurul asistent de pe secție. M-a rugat să îl ajut pentru că morga este singurul loc din spitalul ăsta de care îmi este frică! L-am ajutat. Am mers împreună prin noapte cu o targă rablagită cu roți până la morga, undeva prin spatele curții. Locul nu este deloc înfricoșător. Doar liniștit. Foarte.

Doamna mai vârstnică din salon îmi spune că le invidiază pe colege pentru că pot să își ducă boala asta urâtă în tăcere, că măcar se pot face înțelese prin mișcări oarecum încete și nederanjante. Corina se face înțeleasă prin intensitatea și expresivitatea nealterată a privirii, ea vorbește clar, fără efort, dar cuvintele pe care le spune și-au pierdut semnificația, ca și cum ea ar fi martora vinovată a suferinței noastre. Vorbește fluent și fără coerență, dar ne înțelegem. Stau de veghe și citesc despre diferența dintre afazia motorie și cea de recepție, și despre faptul că vorbirea și priceperea cuvintelor rostite sunt controlate de părți diferite din creier. Starea de veghe are și ea stările ei benefice.

Pe bătrânul dus la morga nici nu știu cum îl cheamă. În patul lui stă acum domnul Cîrstea, care zice că are probleme la un picior și că a fost inginer. Doamna doctor îi spune unei femei mai în vârstă care venise cu o trimitere: Doamnă, e clar, n-aveți boala copiilor! Ea, de, femeie simplă, încă nu e lămurită: N-am, cum s-ar zice, epilepsie?!

Un domn a venit în salon doar pentru perfuzii, după care va merge acasă. Fiica lui, care îl însoțește, îl asigură că așa va fi. Sunt dintr-un oraș din apropiere, adică de aproape, dar acolo cică nu au perfuzii d-astea. Vremuri încurcălite, zice domnul. Fiica lui râde și îl aprobă, după care îl mângâie și îl îndeamnă să stea liniștit și să doarmă un pic. Domnul refuză, bătrâna de lângă patul lui vomită cu zgomot. Ah, ce doare! Zice vecina de lângă noi.

Încerc să scriu dar nu reușesc, nu reușesc să adun cuvintele. Ceva mă doare. Ceva îmi așază cuvintele incorect pe hârtia carnețelului. Uneori se întorc, dar nu pentru mult timp. Există aici, lângă mine, în proximitatea mea sufletească, oameni într-un fel exilați în străinătatea propriei lor lumi. Acești oameni nu mai pot fi, nu mai pot funcționa așa cum le spune creierul, sunt oameni care s-au lepădat de limbaj, de cuvinte, de sensurile lor. Sunt oameni care vorbesc înstrăinați, pierduți chiar și pentru cei zămisliți de ei.

Domnul Neagu este păzit în permanență de fiu sau de fiică. Pe lângă cancer suferă și de fibrilație arterială. De douăzeci de ani trăiește cu un cheag de sânge care s-a oprit taman la creier. Știe că o să moară curând și își dorește foarte mult ca asta să se întâmple acasă, în patul lui. Brusc, are impresia că îl lovește cineva peste mâna și peste piciorul de pe partea dreaptă. Acum e mai bine. Bolnavii de aici se întrec uneori în a striga și a alerga după asistente, iar ele nu mai știu uneori nici unde și nici cum să ajungă la cei care au nevoie de ele. Sunt trei etaje fără lift, cu personal puțin și foarte solicitat. Habar nu am cum fac față.

Zâmbindu-mi duios, ca de obicei, și privindu-mă copilărește, într-o parte, printre genele plecate, Corina îmi spune cu voce scăzută că tricoul de pe mine îmi stă foarte bine. În același timp, încearcă să alunge ceva, doar de ea văzut, ceva ce îi stătea în față, cu o mișcare înceată a mâinii. Folosește mâna ca pe o aripă ce se mișcă încet, încercând să-și arunce corpul în zbor. Prin secție și prin saloane este, ca de obicei, liniște. Se mai aud pașii târșiți, scârțâitul roților de la căruțul cu tratamente, voci răzlețe. A venit Maria. A venit Alexandra. Ele vin întotdeauna cu lumină. Uneori chiar din ea. Apar mereu ca din soare, ca din primăvară, ca vestitori ai vieții bune. Maria și Alexandra vin și pleacă, dar lumina și frumusețea rămân atârnate de noi după plecarea lor. Ni le lasă întotdeauna în grijă, în pază, să încercăm, la rândul nostru, să le degustăm. A venit Tudor cu povești savuroase de la mare, povești pe care, cu umor, i le spun și ei. Corina râde, se amuză, noi sperăm.

Bunicul, și el internat, dar la altă secție, mă roagă să-i cumpăr struguri, dar nu acri, ca ăia de data trecută!, plăcintă cu mere, dar nu cu foietaj, d-aia cu blat! Și, dacă găsesc, niște pere, da` moi!. Un vecin de-al lui de salon ar vrea, dacă sunt drăguț, niște chiftele cu pireu de la fastfudu` din colț, vreo trei sau patru pateuri cu brânză- dacă are calde!-, și de restu fructe` , dă care-o fi!

Noua doamnă din salon are 84 de ani. Înjură și blestemă telefoanele mobile și îmi spune că de-aia nu se mai uită Dumnezeu la noi, că s-a făcut lumea rea. Încerc degeaba să-i răspund, zice că nu înțelege, că nu prea aude bine! Apoi vorbește la telefonul mobil cu fiica ei vreo 30-40 de minute. M-a rugat să-i aduc un borcan de compot din frigider și un săculeț de plastic, că poate vomită. Așa pățește mereu când mănâncă compot, fir-ar ea să fie dă boală!

Noaptea este liniște și căldură. Și durere. Și suferință. Noaptea, la ora 24, secția se închide de frica hoților și tâlharilor. Vorbesc pe holul de la mansardă cu domnul Sorin. Domnul Sorin suferă de o hemiplegie veche, cu mâna stângă atât de contractată încât trebuie făcut un mare efort ca să i-o poți aduce într-o altă stare. Ca și cum toate acestea n-ar fi de ajuns, domnul Sorin suferă și de un cancer la plămâni. Domnul Sorin este palid și cu obrajii scofâlciți. Cauza bolii domniei sale este că atunci când s-a născut era vânăt, nu țipa, iar moașa l-a luat și l-a băgat într-un lighean cu apă rece. Futu-i mama ei dă moașă, pă unde o fi ea acuma!

Oameni la sertare. Sertare pe role. Metalice. Zgomotul roților de fier pe șina de fier. Oameni înghețați. Refrigerați. Doar bărbați până acum. Trei, și cu acesta adus de noi acum, patru. Mai e timp până dimineață. În sala frigiderelor este întuneric, frig și foarte liniște după ce zgomotul făcut de sertarele alunecătoare încetează. Administratorul morgii miroase a alcool. Aș bea, parcă, și eu, ceva. Îmi trag un scaun, mă așez. Pe fiecare sertar este lipită câte o hârtie soioasă. Mă ridic de pe scaun, mă ating de faianța de pe pereți, mă feresc și mă lovesc de un calorifer(ce o fi căutând aici un calorifer?). Morga respectă temperatura morții. Pe lângă pereți sunt câteva mese înguste și lungi. Câteva bidoane de plastic stau într-o stivă(li se pun morților sub cap când sunt băgați în sertare!), pe fereastră, două ghivece cu flori. Apare administratorul morgii cu un pet de 2 litri de bere. Refuz și eu și asistentul. Așa e locul lui de muncă. Și, când e de noapte, dacă nu doarme, se plictisește. Dacă avem nevoie stă și la priveghi când o fi. Hai noroc! Când bea din bere se strâmbă un pic, parcă îl doare fiecare înghițitură. Se stropește un pic cu bere. Înjură. Îmi vine să râd. Îmi mut cu greu privirea pe peretele din stânga mea, acolo unde veghează impasibilă o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Mă întorc la secție cu asistentul împingând targa cu roți. Morga este singurul loc din spital unde domnului asistent îi este frică să meargă. Parcă mi-a rămas în nări un miros cald de formol, sau mi se pare. Vecinul domnului care a murit mă întreabă ce am văzut. Nu-mi amintesc decât de florile de pe fereastră și de icoana însingurată de pe peretele placat cu faianță.

Corina își mișcă încet mâna și piciorul. Zâmbește la fel de frumos ca înainte. Îmi prinde mâna și încearcă să o tragă spre ea, spre pat. Pare încântată și, în același timp, contrariată de prezența mea lângă ea. În timpul internării, deseori, m-a mângâiat, mi-a vorbit, mi-a zâmbit. Ca de obicei, și ca de fiecare dată.

…………………………………………………………………………………………………………………….

Șederea mea pe secția de oncologie s-a încheiat trist și previzibil. Rugăciunile familiei, siguranța și voioșia tristă a prietenilor, lumina și frumusețea pe care le aduceau vizitatorii apropiați, dar și prezența sigură a lui Tudor au rămas desigur întipărite și așezate pe undeva. Durerea și suferința ne-au adus pentru o vreme la un loc. A rămas bucuria revederii și a reîntâlnirii de fiecare dată. Mai triști și mai singuri. Cuvintele nu pot să arate toate stările și trăirile, dar pot fi un început. Am strâns ce mai aveam, am dăruit ce se putea, ne-am făcut bagajele, ne-am luat la revedere și am plecat cu toții.

Este ziua în care se externează domnul Sorin. Este îmbrăcat cu hainele de oraș și așteaptă biletul de ieșire din spital. Mă roagă să îi arăt certificatul constatator al morții pe care îl țin în mână. Ezit. Îmi zâmbește complice și îmi spune că știe ce e, și că vrea doar să se uite un pic. În timp ce parcurge cele două foi de hârtie pline de ștampile și de parafe, îmi spune că dacă am drum pe la el prin sat, să trec neapărat să îl vizitez. Pot să întreb pe oricine unde stă, că îl cunoaște tot satul, numai să nu uit.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.