Multe texte teologice sunt dezarmant de solemne, apodictice și (de ce să nu o admitem?) soporifice, tocmai prin ”rigoarea” lor suspectă de strictă fantezie speculativă. Adesea, ele reflectă atât de bine spiritul epocii în care au fost scrise încât nu reușesc să facă pasul către
Înainte ca omul să dispară, va pieri conștiința – lux inutil, accident nefericit, apendice lipit biologic de un trup a cărui fiziologie curge într-o albie complet paralelă. Cea mai mare parte a oamenilor fac, având conștiință, ceea ce ar fi făcut oricum, neavând. Într-o arhivă
De ce respectăm legile? O întrebare foarte potrivită zilelor noastre. Exista un simț înnăscut al dreptății sau un Bine pe care aceaste legi se bazează? Sau sunt niște convenții umane, pe care le respectăm doar de frica pedepsei? În dialogul Republica de Platon, a doua
Camera de pe Vasile Lupu era spre lumină. Cei doi se obişnuiseră să privească pe geam deodată. Puful de la plopiţe îl făcea pe colonel să tuşească chiar când le vedea dinăuntru. Ce drac, nu le mai taie odată!? Eftime, zice după o repriză de
În zilele noastre poezii nu ar mai putea scrie decât scândurile confesionalelor și patrafirele preoților. Esența poeziei s-a retras acolo, căci numai acolo omul recunoaște – cât o mai face – că este slab, că este vinovat, speriat, că vrea să fie iertat și iubit.