…este departe de-a fi doar o imagine – foarte frumoasă, de altfel. Este o profesiune de credință. Iar credința și profesiunea pe care le mărturisește sunt, amândouă, contemplația. Asta nu înseamnă că autorul doar contemplă, că prozele sale sunt un fel de ciné-vérité, căci deseori simte nevoia să comenteze, să definească esența și chiar să explice despre ce e vorba în propoziție cititorului care, poate, uneori e insuficient de atent și riscă să rateze înțelesurile mai profunde. Dar chiar și aceste comentarii sunt făcute din starea de contemplație, nu de pe poziția unui „înțelept de pe munte” care dă lecții altora. Mi-l imaginez foarte bine pe Ciprian Apetrei stând cu adevărat la geam – într-o cameră-foișor, așa mi s-ar părea cel mai frumos – și observând lumea. În orice caz, este un titlu atât de bun încât n-am simțit nevoia să caut altul pentru aceste rânduri.

Am citit întregul volum cu plăcere, dar am povestirile mele preferate! „Elevul Popescu”, excelentă, este una dintre ele. Situații vii și dialog natural sunt primele lucruri pe care le-aș menționa, dar recunosc că am aici și un soi de subiectivism, căci am avut coleg un „elev Popescu”. Dacă cel al prozei lui Ciprian Apetrei ar putea fi caracterizat prin faptul că era ciuca bătăilor de joc, urmare a faptului că era neatent, introvertit și aparent mai lent în gândire, al meu era un bătăuș care ajunsese la Școala de corecție, în vreme ce restul familiei lui era la pușcărie. Finalul este însă același: peste ani, „Elevul Popescu dispăruse, în locul său era un tânăr matur, puternic şi care privea cu hotărâre spre viitor. Orice i se întâmplase, îl schimbase complet.” În cazul lui, ajunge student și apoi un om împlinit material, profesional și social. Al meu cam la fel – drept care m-a privit în ochi și mi-a spus zâmbind: „Ascultă-mă pe mine: numai cine nu vrea nu poate!”

Am atins astfel una dintre dimensiunile importante ale prozelor lui Ciprian Apetrei: mai direct sau mai subtil – căci stilul variază – sunt lecții de viață.

„Povestea lui GFT” este de altă factură, petrecută în lumea „băieților de cartier” și cu puternice valențe erotice, dar… „ Condiția lui mediocră părea că îl va învinge atunci când, spre uluiala generală, s-a însurat” și „Nunta sa a fost demnă de un pana unui dramaturg grec, toate femeile invitate trecuseră prin patul lui. Niciunul din bărbaţii lor nu a ridicat cuţitul la el, la fel cum niciunul nu s-a bucurat că au scăpat de concurenţă. Nimeni nu înţelegea, de fapt, ce se întâmplă.” – această ultimă frază este sclipitoare și definește majoritatea întâmplărilor pentru care nu suntem pregătiți. Iar finalul este memorabil: „ Despre dispariţia sa nu ştie nimic. Poate că, undeva, într-o Câmpie Elizee cu tramvaie zgomotoase şi blocuri gri, Gică îşi petrece eternitatea în faţa unui dozator de suc alături de fata care i-a fost dăruită în noaptea de aur.” Alăturarea Câmpiilor Elizee cu tramvaiele, blocurile și dozatorul de suc mi se pare genială.

Pentru mine, însă, piesa de rezistență a volumului este „Dimineaţa domnului Protopopescu”. Sunt un adversar declarat și deschis al obsesiei filiațiilor și comparațiilor literare – știți dvs., când se ajunge la afirmații de genul „Motivul trandafirului descinde din Umberto Eco” sau chiar „Despre păcătoși vorbește și Grigore Ureche în «Letopisețul țărâi Moldovei»”… – dar trebuie să spun că, încă de la început, am trăit cu impresia că parcurg o foarte bună nuvelă sud-americană! În „Dimineaţa domnului Protopopescu”, Ciprian Apetrei își dă întreaga valoare, care nu e deloc neglijabilă și despre care I pak dau știre – ca să filiez și eu de undeva – grăbindu-mă să fiu printre primii care semnalează un scriitor redutabil, pentru ca, atunci când va fi mega celebru, să mă pot lăuda cu asta.

Tudor Călin Zarojanu