Martin Eden este un roman uluitor. L-am citit de multe ori, l-aș reciti oricând. Este cartea care m-a trimis spre filosofie, fără cale de întoarcere. Un personaj molipsitor, un marinar fără școală ajuns scriitor și eseist, din dragoste pentru o fata blondă de condiție bună.

O carte paradoxală: valoarea sa filosofică este dată de construcția literară, nu de conținutul filosofic. Martin ajunge filosof, dar pentru cititor este important drumul său, navigatul prin apele filosofiei, nu insulele prin care s-a oprit. De altfel, autorii folosiți de Jack London sunt minori si datați. Nu cred ca astăzi Herbert Spencer ar mai putea naște polemici. Nici disputa că nu poți aprecia filosofia științifică fără să devii socialist.

Martin Eden își depășește condiția socială, ar putea fi un exemplu foarte bun de reușită de stânga. Doar ca este o etichetă pe care o respinge, iar critica nietzscheana pe care o face socialismului este devastatoare. Și îi va aduce mulți dușmani. Vă căutați doar un nou stăpân, vreți doar sa rămâneți niște oi, ceva mai citite, le spune sindicaliștilor strânși la un miting. Aceștia îl dau în șuturi afară, dar un reporter îl fotografiază vorbind și îl pune pe prima pagina a ziarului, ca lider al mișcării.

Astfel se trezește ostracizat de noul mediu pe care începuse sa îl frecventeze. London este un povestitor desăvârșit. Eroul său, semianalfabet, învață să scrie si să citească, atacând cultura haotic, cu o vitalitate ieșită din toate tiparele. Și reușește. Singur. Acesta este miezul cărții, acest proiect individual, filosoful prin excelență, care iese din toate peșterile în care a fost vreodată pus. Supraomul lui Nietzsche, perfect ilustrat. Un Platon modern, cu un Socrate bolnav de plămâni alături.

Detaliile sunt puțin importante, iarăși un paradox, pentru o carte de peste 500 de pagini. Firul este doar devenirea lui Martin. Filosofia este apropierea de divinitate, pe cat ii sta omului în putință, spunea Pitagora.

Putința lui Martin îl face sa rămână singur. Nimeni nu tine pasul cu el. Nici prietenii săraci, nici amicii bogați, iar iubita lui cel mai puțin. Ajuns, pe neașteptate, un scriitor faimos, dar aproape deloc înțeles, se oprește din drum. Și când se uită în jur, își dă seama de deșertăciunea a tot ceea ce există, fără sa ființeze.

Își ajuta financiar toate cunoștințele și pleacă. Își regăsește condiția de marinar și se scufundă în mare. Cartea nu are sfârșit. Ar fi putut să se înalțe la ceruri, ascetismul său ar fi putut avea orice final.

Călătorului filosofic ii sade bine pe drumul cunoașterii. Toate sunt deșertăciune, iar căutarea înțelepciunii duce la tristețe. Dar celui care a mușcat din acest fruct, nu i se poate opune nimeni. Până când își va lua drumul cu el, iar spectatorii se vor întreba, un timp, unde.

Apoi își vor vedea de treburile lor. De convențiile lor sociale, de poeziile cu structură ordonată și de fetele blonde care așteaptă un soț cumsecade.

Astăzi, în Franța, este Ziua Marinarului. Drumuri bune tuturor călătorilor !

CIPRIAN APETREI este profesor de filosofie și jurnalist, stabilit în Franța. Ca orice ploieștean, este pasionat de politică. Colaborează cu mai multe publicații din România. Fondator al platformelor independente de jurnalism Marginalia și RoZoom Press. Este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre. Iubitor de fotografie.