„Mâine poate am să rămân”, de Lorenzo Marone (fragment)

05 mai, 2020 de SemndinCarte în Eveniment

Într-un Napoli descris cu atâta vivacitate și culoare, încât pare să se audă în fundal muzica lui Pino Daniele, romanul Mâine poate am să rămân adduce în prim-plan, pe lângă personaje savuroase și complexe, o concretețe a cotidianului care îl face deseori pe cititor să creadă că și el e protagonist în această poveste din Cartierele Spaniole. În 2017 a primit Premio Selezione Bancarella.

Luce di Notte (adică „lumină de noapte“, un oximoron onomastic impus de un tată aventurier), o tânără avocată în blugi și mereu călare pe legendara Vespa portocalie, se revolt împotriva tuturor: a unei mame tăcute și conservatoare, a iubitului care a părăsit-o, a amintirii tatălui plecat de acasă nu se știe de ce, a proprietarului biroului de avocatură unde lucrează, care crede că poate ține bătrânețea departe seducând cât mai multe femei. Își pune tot mai des problema să părăsească orașul Napoli și, asemenea fratelui ei, să urmeze visul italian de a se stabili în nord. Viața ei însă începe să capete alte înțelesuri din clipa în care se ivesc trei prietenii mai puțin obișnuite: cu un câine de pe stradă, cu vecinul său, un fost om al mării, ajuns într-un scaun cu rotile, dar mai ales cu un copil de șapte, opt ani, pe care și-l dispută părinții aflați în divorț. Dar poate dragostea adevărată să apară în acest oraș din care Luce își dorește să evadeze?

„Forța principală a scrisului lui Marone, calitatea sa esențială constă în magistrala alternare a registrelor: în romanul Mâine poate am să rămân trece de la o scenă amuzantă la una atât de emoționantă, că aproape te rușinezi de situația la care te obligă să asiști.“ – Il Mattino

„O poveste scrisă cu ironie și sensibilitate, de partea celor apparent slabi. O parabolă care e în același timp un omagiu adus caracterului puternic al unor femei.“ – La Repubblica

„O carte care face să-ți tresalte inima, minunat de onestă, ingenioasă, trepidantă și dramatică.“ – Siegener Zeitung

Mâine poate am să rămân e un roman ce iese din limitele impuse,pentru că îndreaptă reflectorul asupra complexității orașului Napoli, care parcă ar fi privit de la o ferestruică, cu străzile sale strâmte și pestrițe, unde se mișcă oamenii care aleg sărămână.“ – La Stampa

Fragment

De câte ori pun piciorul în apartamentul mamei, am o senzație ciudată pe care nu știu s-o explic, un soi de furie amestecată cu compasiune, pentru că, la vârsta mea, încă n-am înțeles cum să mă confrunt cu o femeie atât de diferită față de mine, și totuși la fel. Și-apoi mai e casa, cea în care am crescut, în care ar trebui să mă simt acasă, dar nu e așa, pentru că locurile pe care le părăsim se schimbă, exact cum se schimbă persoanele, și când le întâlnești nu mai sunt aceleași, și atunci te miști în interiorul lor cu grijă și melancolie, aceeași pe care o simți când ți se întâmplă să dai peste un vechi prieten pe stradă și-ți dai seama că nu mai știi ce să-i spui.

Apartamentul s-a schimbat mult de când am plecat, e suficient să vezi iconițele care apar în fiecare colț, statuetele religioase, crucifixe ca acela din bucătărie, care n-a existat niciodată acolo, sau figura lui Padre Pio care te întâmpină la intrare.

O găsesc dând jos perdelele.

— Da’ nu le-ai spălat luna trecută?

— Acum două luni.

— Și? Speli perdelele din două în două luni?

— Îs deja negre.

Pufnesc.

— Ar trebui să-ți consumi energia pentru lucruri mai importante.

Răbdarea mea e deja pe sfârșite.

— Luce, ce s-a întâmplat, cum de-ai venit așa de dimineață?

— De ce, nu pot să vin să te văd imediat cum m-am sculat?

— N-o faci niciodată.

E inutil, raportul nostru e o continuă descărcare de învinuiri și justificări. Altfel n-am ști ce să ne spunem.

— M-a sunat Antonio ieri… încerc să spun.

Coboară de pe scăriță și-și lipește perdeaua de burtă, apoi prinde colțurile și o împăturește cu gesturi pricepute. E îmbrăcată cu un pulover vișiniu, o fustă gri și are o pereche de papuci de casă bleumarin în picioare. Pare o babă.

— Am vorbit ieri cu Antonio… repet.

Continuă să împăturească perdeaua ținându-și capul plecat, fără să răspundă. E ora opt și jumătate și n-am mâncat încă nimic, așa că deschid frigiderul și scotocesc cu privirea: într-un colț e o cutie cu șase iaurturi degresate.

— De când ai început să mănânci iaurt degresat?

— Sunt pentru tine, spune, tot fără să mă privească.

— Pentru mine?

— Da, pentru micul dejun sau pentru gustarea de după-masă.

— Și cum de-ai știut că o să vin dimineața devreme?

— Nu știam, speram.

Dintotdeauna, atunci când trebuie să-ți spună niște cuvinte drăgăstoase, mama începe să fixeze un lucru inutil, care n-are nimic de-a face cu ceea ce spune, și apoi dă drumul cuvintelor în grabă, ca și cum s-ar elibera de o greutate. Acum mi se pare că privirea i s-a așezat pe raftul de lângă ea, mai precis pe borcanul cu miere. Scot un iaurt și mă apropii de ea s-o îmbrățișez.

— De ce nu te uiți niciodată la mine când trebuie să-mi spui așa ceva? o întreb.

— Așa cum?

— Frumos.

— Ce vrei? Mă sfiesc! Și încearcă să se retragă.

Zâmbesc și-i prind între mâini fața mică. Odată cu trecerea anilor, începe să semene tot mai mult cu bunica Giuseppina. Ce caraghioasă-i viața, te străduiești cât poți, an după an, să fii diferită de mama ta, și apoi la un moment dat, într-o dimineață oarecare, te privești în oglindă și vezi chipul ei, aceleași riduri, ochii obosiți. Și atunci îi zâmbești imaginii tale reflectate, regăsind aceeași senzație de încredere pe care o simțeai la un zâmbet de-al ei.

— Te sfiești, repet amuzată. E frumos să te sfiești, mami, persoanele sensibile se sfiesc!

Zâmbește, și în colțurile gurii i se deschid niște crăpături.

— M-a sunat Antonio, repet ceva mai târziu, după ce am vârât deja lingurița în iaurt.

Drept răspuns, deschide ușa de la dulap și scoate o cutie de cereale.

— Poftim.

— Și cereale?

— Nu ții regim?

— Țin tot timpul regim.

— Știu, de-aia le-am cumpărat.

O fixez îndelung ca să înțeleg cum face să aibă asemenea puteri. Ea nu spera, ci știa că voi veni. Pun cereale în iaurt și reiau discuția cu gura plină.

— Bine, mami, înțeleg că ești supărată, și ai dreptate, sunt eu, darămite tu. Dar, în cele din urmă, m-am gândit și am ajuns la o concluzie.

Mama pune perdeaua împăturită pe spătarul unui scaun și se sprijină de chiuvetă, cu brațele care se caută unul pe celălalt ca să se încrucișeze ca niște ramuri de răchită în fața sânilor ei căzuți și a spatelui ușor cocoșat, în tipica poziție a cuiva care se pregătește să primească un pumn în stomac. Devine atentă și așteaptă. Numai că eu sunt ocupată cu iaurtul, și atunci mi-o ia înainte:

— Nu te-am învățat să mănânci cu gura deschisă.

— Dacă e pe-așa, nu m-ai învățat nici să râgâi, să-mi vâr degetul în nas și să trag pârțuri. Viața te învață, n-ai ce-i face, fii liniștită!

Suspină.

— Ce să mă fac cu tine?

Dar eu n-o ascult și încep din nou să vorbesc despre Antonio.

— Ziceam că am ajuns la o concluzie – și ronțăi ultimii fulgi de porumb –, și anume că nu poți fi tot timpul furioasă pe toată lumea. O fi o întâmplare, dar Pino Daniele cânta tocmai despre asta atunci când a sunat Antonio.

— Ce legătură are Pino Daniele? întreabă.

— Nici una și multe. Acum tu te simți jignită și umilită, și ai dreptate. Dar la ce-ți folosesc toate astea? La nimic. Dimpotrivă, suferi doar mai mult pentru că nu faci altceva decât să te gândești la faptul că ai un băiat nesimțit. Da, ai un băiat nesimțit, dar știi care-i noutatea?

Mi se pare că un mic zâmbet începe să se ivească sub platoșa ei de austeritate.

— Zi, care-i noutatea?

— Faptul că tu ai doi copii ciudați, dar Antonio e și mai și decât mine, nu depinde de tine. Da, ca toată lumea, ai făcut și tu greșeli, ai fost o mamă cicălitoare, dificilă și nu prea afectuoasă, dar ne-ai învățat să umblăm drept, chiar dacă am greșit drumul.

Ochii îi devin dintr-odată mari și umezi.

— Și ne-ai mai învățat să fim niște persoane bune, să nu le facem altora ce nouă nu ne place, cum spune Isus.

— Isus nu spune asta…

— A, nu? Dar cine atunci? Mă rog, n-are importanță, important e ca tu acum să-l ierți pe Antonio, care vrea să se căsătorească…

— Căsătorească? Vrea să se căsătorească?

Mama face un pas spre mine și în privire i se citește așteptarea.

— Nu ți-a spus?

— Sigur că nu mi-a spus, nu i-am dat timp s-o facă, am închis telefonul.

— Vezi? Ești prea orgolioasă, ăsta-i adevărul. Copilul ăla e nepotul tău, nu vrei să-l cunoști?

— Sigur că vreau, mai ales dacă Antonio se hotărăște să se căsătorească.

— Tocmai, dar apropo de-asta, există o mică problemă…

Zâmbetul lasă locul unei strâmbături interogative.

— Ce fel de problemă?

A trecut deja în defensivă. Li se întâmplă celor care nu prea au de-a face cu fericirea. Își strânge și mai tare brațele în jurul diafragmei și aproape am senzația că aud un mic scârțâit asemănător cu cel pe care-l face parchetul din cabinetul Geronimo atunci când parcurg cu pași mari coridorul care mă desparte de biroul avocatului ca să merg să-i spun vreo două.

— Păi partenera lui e puțin mai mare decât el, numai puțin însă, dar e… uite … e divorțată și are o fată.

Mama se îngălbenește la față și scoate un sunet ciudat cu limba, un soi de plescăit pe cerul gurii, apoi trage scaunul de sub masă și se așază. Între timp, eu sunt cu capul în borcănelul de iaurt, ocupată să culeg cu lingurița ultimele resturi, așa că în încăpere se așterne tăcerea. În realitate, încerc să folosesc momentul pentru a mă gândi la ceva important de spus. Problema e că nu-mi vine nimic. Ea e cea care reia discuția, cu vocea frântă de supărare:

— De ce-mi face asta? E gata să plângă.

— Asta ce?

— Să se însoare cu o femeie mai mare decât el, divorțată și cu o fată.

— Și, nu ești mulțumită? Tocmai tu ar trebui să fii. Nu ți-ar fi făcut plăcere dacă cineva ar fi avut grijă de tine și de copiii tăi? Mie da, poți fi sigură de asta. Fără să-mi dau seama, am ridicat vocea. Antonio e gata să fie tată și pentru cineva care nu e copilul lui, mi se pare un lucru frumos, de admirat. Nu voi vorbiți despre dragostea pentru semenii noștri? Și după aceea ce faceți, la prima piedică dați înapoi?

Își privește mâinile și nu-mi răspunde imediat, ca și cum ar avea nevoie să tragă mai mult aer în piept ca să poată susține cuvintele.

— Divorțul e un păcat! rostește în sfârșit sentința.

Dacă nu-i dau o palmă e doar din respect, dar aș vrea mult să merg lângă ea și să-i urlu în ureche, să o scot din ignoranța care o transformă în sclavă, iar pe mine mă face orfană. Micul moment de complicitate e deja o amintire îndepărtată și aproape nu-mi pare posibil să fi pronunțat cuvinte de iubire pentru ea.

— Te-ai prostit de tot în biserica aia, știi? îmi dau drumul și mă încrunt atât de tare, că ochii mi se micesc.

Mama nu se uită la mine. Perfect, înseamnă că îi e rușine de ce a spus. Numai că, din păcate, e încăpățânată rău de tot, și e aproape imposibil s-o faci să-și schimbe părerea.

— Vorbești de păcat, care păcat? Păcatele sunt altele, mami, cele pe care le fac în fiecare zi persoanele de căcat din lumea asta, alea sunt păcate, și cele pe care, dacă vrei să știi, le comite don Biagio, când nu le dă de mâncare câinilor vagabonzi, în curtea bisericii. Cel mai mare păcat ar fi să nu știi să-i iubești pe ceilalți, dar fiul tău îi iubește, și tu l-ai învățat asta. Totuși, se pare că nu-ți face plăcere.

— Nu-i adevărat că don Biagio nu primește câini vagabonzi… răspunde jignită.

— Puțin îmi pasă de don Biagio, vorbim despre viața băiatului tău, și tu te repezi să-l aperi pe preot! exclam și mă ridic brusc ca să alung furia care se hrănește din cuvintele mele.

Ea continuă să mă privească pe furiș, gândindu-se, în timp ce-și freacă mâinile. Pare o fetiță. După câteva clipe spune:

— Eu îmi imaginam o altfel de familie pentru voi. Așa, nici măcar n-o să se poată cununa în biserică.

— Cum ți-o imaginai, să auzim? Familia fericită de la Mulino Bianco¹? Ne vedeai în jurul mesei, zâmbind și pregătindu-ne o tonă de biscuiți unși cu marmeladă?

— M-aș fi mulțumit cu o familie normală.

— Asta-i bună, noi vorbim de o familie normală! Dar, de fapt, ce înseamnă familie normală? Că eu nu știu. Știu însă că familiile sunt formate din părinți care rămân și copii care cresc, și că atunci când un tată îi spune fiicei sale: „Vin să te iau când ieși“, merge cu adevărat în fața nenorocitei ăleia de școli. Asta-i normal, mami!

Urlu așa de tare, că ea tace din nou și începe să plângă încet, cum face întotdeauna când nu mai reușește să-mi trezească, prin cuvinte, un sentiment de vinovăție.

— N-ai de ce să plângi, n-am fost niciodată o familie normală, dar am încercat, am făcut tot ce-am putut și am supraviețuit, am crescut, iar acum Antonio încearcă să construiască altceva, care n-o să fie normal, cu siguranță, dar îi va aparține. Și asta e suficient.

Imediat cum îmi termin fraza, simt nevoia să beau și pun un pahar sub robinet, iar ea profită imediat.

— Fetița, fiica prietenei lui…

— Da…

— N-o să-i fie niciodată cu adevărat fiică, n-o să poată fi, nu-i sânge din sângele lui. Și, mai târziu, când Arturo va fi mare, o să conteze.

De data asta mă așez. Îi este frică, îmi dau seama după mișcarea genelor care urmăresc pleoapele nehotărâte. În realitate, mama știe că sunt pe cale să mă înfurii rău de tot și că în curând n-o să mă mai pot controla. Ce noroc că Antonio m-a rugat să vorbesc eu cu ea!

— Ascultă, eu nu pot să cred că tu ai devenit așa. Păcate, sânge din sângele tău, ce zici? Cine ți-a pus în gură asemenea cuvinte? Te-ai auzit? Unde sunt iubirea, respectul, solidaritatea, caritatea? Asta vă învață în nenorocita aia de biserică toată ziua? Că putem iubi un copil numai dacă e sânge din sângele nostru?

Încep să umblu dintr-un capăt într-altul al încăperii.

— Pot să iubesc pe cineva numai dacă l-am făcut eu, dacă în el există ceva din mine. Asta nu e iubire, e narcisism. Așa sunt persoanele care, în fața perspectivei de a adopta un copil, rămân îngrozite. Cine iubește o face indiferent dacă există sau nu o legătură de sânge. Eu îmi iubesc copilul, pentru că l-am ajutat să crească, am împărțit cu el o parte din viața mea, pentru că-mi dăruiește în fiecare zi ceva, pentru că mă iubește așa cum sunt. Iată un motiv adevărat pentru a iubi un fiu!

Își duce mâinile la ochi ca să și-i șteargă și îmi dau seama că îi tremură mâinile. Și atunci mi-e foarte milă de ea, o femeie care n-a avut niciodată certitudini și care acum face totul ca să descopere una. De câte ori o găsesc aplecată deasupra Evangheliei sau Bibliei, de câte ori începe să țină lecții despre vremea aceea de demult, mă gândesc că, dacă ar avea aceeași curiozitate pentru istorie, artă, cultură în general, ar fi o altfel de femeie. Poate nu cu atât de multe răspunsuri, dar cu puțin mai multă poftă de viață.

— Domnul tău, spun cu voce calmă, nu ne învață asta. Tu nu ne-ai învățat asta.

— Dumnezeu vrea ca familiile să rămână unite. Căsătoria e un legământ sacru care nu se poate desface după propria plăcere, spune în șoaptă.

Oftez înainte de a răspunde.

— Persoanele care știu întotdeauna ce vor mă calcă pe nervi, mamă, ca să nu mai spun de ăia care spun că știu ce vrea Dumnezeu!

— Cum vorbești, Luce! Parc-ai fi băiat!

— Da, știu, mi-o spuneai și când eram mică…

Trece un secol înainte ca ea să spună din nou ceva, și în bucătăria întunecoasă se aude din nou ceasul de perete, agățat deasupra hotei, același pe care, atunci când eram mică, stăteam să-l privesc nemișcată, atunci când mama, în timp ce cosea, repeta obișnuita-i frază: „Mai am zece minute și-am terminat“. Zece minute în care te uiți cum se scurge timpul pot să nu treacă niciodată, mai ales dacă ai treisprezece ani și nu dorești altceva decât să ieși în stradă, la prietenele tale, dar ești obligată să aștepți ca mama să elibereze singura masă pe care o aveți, ca să-ți poți face lecțiile. Închid ochii pe jumătate, încercând să mă apăr de tic-tac-ul asurzitor și de flashbackul aferent pe care mi-l procură; unora nici măcar nu le e permis să se refugieze în amintirile din copilărie.

În cele din urmă spune o frază șoptită:

— Bine, dacă fiul meu vrea să se însoare cu femeia aia, se va însura, iar eu o să-i fiu alături, ca întotdeauna. Dacă Dumnezeu o să vrea, o să fie totul bine.

— Uite, bravo, așa îmi placi.

Mă sforțez s-o sărut pe frunte înainte de a mă îndrepta spre ușă și a lăsa în urmă nenorocita asta de bucătărie, cu tot ce-i înăuntru. E ora nouă dimineața și mă simt golită și fără nici o putere.

„Dacă Dumnezeu o să vrea, o să fie totul bine.“

Și dacă n-o să vrea, o să mergem mai departe.

„Cum vin lucrurile, așa le luăm“, ar fi spus bunica.

LORENZO MARONE s-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent alături de familia sa. A absolvit Facultatea de Drept și a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două mici edituri a unui scurt roman, Daria (2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici; Humanitas Fiction, 2018), apărut în 2015 și încununat cu Premio Stresa, Premio Scrivere per amore și Premio Caffè Corretto – Città di Cave. Romanul e ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza (Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone public romanul La tristezza ha il sonno leggero (Tristețea are somnul ușor), care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Mâine poate am să rămân (Magari domani resto; Humanitas Fiction, 2020), căruia i se atribuie în același an Premio Selezione Bancarella. În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat obișnuit), distins cu Premio Giancarlo Siani, iar în 2019, romanul Tutto sarà perfetto. Cărțile sale sunt traduse în peste 15 limbi. Lorenzo Marone public regulat în La Repubblica di Napoli, într-o rubric săptămânală intitulată „Granelli“ („Semințe“).