​„Instituțiile, legile, regulile, toate importate din Occident, se confruntă adesea pe terenul românesc cu tendințe și interpretări adverse, provenind din stratul anterior de civilizație. A fost o vreme când nimic nu părea mai natural în societatea românească decât ceea ce numim astăzi corupție. Occidentul crede în reguli (chiar dacă nici occidentalii nu le respectă întotdeauna). Românul este destul de sceptic în privința regulilor. Ne vom occidentaliza oare până la capăt?  Poate că nici nu mai are rost să ne punem o asemenea întrebare. Nici Occidentul nu mai este ce-a fost. Ne îndreptăm cu toții, în ritm accelerat, spre o lume nouă, foarte diferită de lumea de până acum. Rămâne să dovedim cât suntem de pregătiți, și unii, și alții, pentru a înfrunta Marea Schimbare.“ — LUCIAN BOIA

Fragment

În anii interbelici, cofetăria românească ajunsese fără rival în Europa. Nimic nu-i lipsea: de la orientalele cataifuri și baclavale (iarăși denumiri turcești) la cea mai fină patiserie franceză.

Aceeași largă deschidere și când e vorba de băuturi. Sunt nații care apreciază mai curând vinul, altele preferă berea. Românii apreciază și vinul, și berea în egală măsură. O berărie precum Caru’ cu bere, celebru local bucureștean, poate rivaliza cu localurile vieneze similare. Tot de la austrieci provine și șprițul, vinul îndoit cu sifon sau cu apă minerală. Combinație de natură să stârnească protestul indignat al unui francez, dar intrată în obișnuința multor români. Străinii care vizitează România, în perioada interbelică, sunt uluiți atunci când descoperă diversitatea gastronomiei românești. Britanicul Patrick Leigh Fermor, autorul unui splendid jurnal de călătorie prin Europa Centrală și de Sud-Est, rămâne fără grai în fața unei sinteze europene atotcuprinzătoare. „Mâncarea din România – scrie el – era nemaipomenită, un nucleu local extrem de original, influențat de tot ce au mai de soi Rusia, Polonia, Turcia, Austria, Ungaria și Franța.“[1]

O plimbare prin București ne pune în fața ochilor un alt gen de amestec: o dezordine arhitectonică desăvârșită. Nu intră în discuție, desigur, cartierele de blocuri uniforme lăsate moștenire de regimul comunist. Însă în Bucureștiul de dinainte de comunism, din care s-a păstrat totuși destul de mult, în ciuda demolărilor ceaușiste, varietatea e regula. Nu sunt două clădiri, una lângă alta, care să semene între ele. „Micul Paris“ este o sintagmă înșelătoare. Desigur, se poate observa din loc în loc câte un colț cu înfățișare pariziană, sau unele clădiri monumentale înălțate după planurile unor arhitecți francezi, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Impresia generală nu e însă nici pe departe aceea a unui „Mic Paris“. Parisul (cel adevărat) e un oraș cartezian, gândit sistematic, cu un stil bine definit, „ordonat“ în cel mai înalt grad. Bucureștiul se prezintă exact invers, un adevărat triumf al anarhiei arhitectonice și urbanistice. La umbra clădirilor moderne supraviețuiesc o mulțime de străduțe, cu case mici și cu grădini alăturate, de tip provincial sau de-a dreptul rural. Una peste alta, o imagine concludentă a remarcabilei capacități românești de a crea dezordine. („Sunteți admirabil de dezorganizați“, vorba generalului Berthelot.) Revin la însemnările lui Patrick Leigh Fermor. Tânărul britanic își face intrarea în București, pe jos, străbătând mai întâi centura mahalalelor, un peisaj nu tocmai înălțător, cu case amărâte, noroaie din belșug şi gropi la tot pasul. Pe neașteptate ajunge însă în inima târgului, pe Calea 40 Românii și Europa: o istorie surprinzătoare Victoriei, principala axă urbană a Bucureștiului. Să-l ascultăm: „Apoi, cu uimire, m-am trezit că mă plimb în sfârșit pe Calea Victoriei. Uimit, entuziasmat, buimăcit și aproape perplex. Eleganța trecătorilor, splendoarea mașinilor, taxiurile lustruite […], vitrinele prăvăliilor cu firme cochete și moderne deasupra […], hățișul multicolor de reclame, chioșcurile pline de ziare în diverse limbi, treptele joase și acoperite cu covoare moi care duceau spre ușile turnante de sticlă ale hotelurilor de o splendoare inimaginabilă, o sumedenie de cafenele mari, de lux, cu încăperi sclipitoare, un iureș de claxoane stârnit de un ambuteiaj, un Rolls-Royce cu câțiva diplomați în smoching […], toate farurile, vitrinele magazinelor, ferestrele cafenelelor și reclamele luminoase care-și proiectau pe asfalt și pe pavaj reflexiile colorate – toată această vânzoleală, fastul și senzația de siguranță deplină, demnă de zeii Olimpului, erau copleșitoare. Uitasem că există și astfel de lucruri“. Și Calea Victoriei a fost o imitație de Occident. Poate, dacă îl credem pe ghidul nostru englez, chiar mai reușită decât modelul!

[1] Patrick Leigh Fermor, Drum întrerupt: De la Porțile de Fier până la Muntele Athos, trad. de Mariana Piroteală, Humanitas, București, 2016, cap. „București“, p. 215.

LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Volumul Românii și Europa, de Lucian Boia poate fi comandat aici.