Poezia conținută de fiecare corp inventariază toate limitele între care se mișcă formele pe care viața le ia și pe care și le asumă de la nașterea ei până la moarte, iar tot ce se întâmplă de-a lungul acestei călătorii între ele rămâne ca un semn, ca un tatuaj definitiv. Așezarea fiecărui fir al vieții în cuvinte are de dus cât mai departe tot acest convoi de fibre într-un ghem întregitor, într-unul la care se adaugă cu fiecare fir tiparul în care se va așeza tot acest șuvoi de senzori, de stări, de nervi și de trăiri pe care viața trebuie să le țină împreună până la capăt. Povestea vieții care se ascunde în trupul viu este înscrisă în toată această cuprindere adusă de firul neîntrerupt al perenității, de calc-ul care copiază și care redă,    și după care se construiește țesut cu țesut, contur cu contur imaginea care, odată născută, va completa lumea și o va continua pe cea care a adăpostit-o și care a adus-o întreagă în toată această lumină orbitoare a vieții. Urmările fiecărei nașteri se pot vedea în zâmbetul oricărei mame și în gestul formator al oricărui nou sau vechi născut. Amintirea ei, a nașterii, are puterea de a nu muri niciodată, de a rămâne în sertarele amintirii definitiv, dar niciodată nu are atâta putere încât să trăiască în toate cuvintele lumii așa cum rămâne în partea văzută și nevăzută a unui corp.

Ioana Nicolaie a desenat o hartă a teritoriului pe care se desfășoară strategiile vieții care crește o viață. Sunt arătate, spuse și scrise aici, în Cerul din burtă, toate elementele și cuvintele care compun acest teritoriu și care dau posibilitatea să poată fi găsite toate coordonatele mișcărilor prezente și viitoare ale noului corp. Timpul dispare și lasă loc doar pentru separarea zilelor de nopți și pentru memorarea și spunerea fiecărui zgomot pe care noua viață îl face să se audă aici. Ochii percep fiecare umbră care dublează acest corp nou, care se așază pe pământ după lumina care o caută și care încearcă să definească noul trup și noua mișcare. Sunt înmuiate sunetele și înlocuite cu nume de stări, cu nume ale fiecărui vis care se confundă cu starea de trezie și care, împreună, se scufundă în apele tulburi și moi ale poeziei.

… Am un corp și-ncep să mi-l aflu. Nu-i mitoman, e doar sac fără fund. Când fuge-i un geamăt cu gura pansată. Am un corp și-o uitată răbdare.

Vintrele se vor despica de durere. Ceasul va fi cât camioane întregi. Clipa va semăna cu deșerturi de forme. Ziua va fi un șir de perfuzii. Căzând din tavan ca din cer…

   Cerul din burtă este povestea strângerii lumii și a timpului ei lângă corp, este povestea adăugării întregului la fragmentul lipsă de până atunci și este povestea căutării portițelor prin care toate acestea se pot strecura în stările în care absența memoriei le poate salva. Este povestea acestei utopii, de a nu cunoaște și de a nu trece prin ușa durerii provocată de fiecare ruptură din corp, ruptura care are loc cu fiecare naștere a unui trup din trup. Corpul de aici este lumea întreagă, este cel cuprinzător și surprinzător de disponibil pentru a aduna toate semnele lumii și a le transforma în singurul țipăt care poate să se audă. Durerile corpului devin ascultătoare și se așază laolaltă, în același încercat ghem de carne, în toate micile sau marile pliuri pe care le pune la dispoziție și în toate sipetele care se deschid pentru preluarea și pentru păstrarea lor. Durerile rămân aici, se transformă în manifestări surde ale exteriorului care simte lumea din interior și toate mișcările ei care le pune în gardă. Totul devine senzorial, totul este de acum trăit, simțit și ascuns în cuvintele care pot să arate toate acestea, care pot așeza definiții în spațiul desfășurării lor.

… Femeile ne cresc cu zahăr și ulei pe cartelă. Cu picioare de pui și pești congelați. Cu sos din conservă și gem de măceșe. Cu-alimentarele goale și-un pătrat de glucoză. C-un sfert de portocală la moartea bunicii. C-un pom de iarnă la cel care vindea butelii. Cu cafea primită de la un văr fugit în Afară. Cu săpunuri străine, șampon pe sub mână și Kent pentru alții. Și săli de-așteptare obeze. Cu o colegă care-ntr-a șasea ne vindea pachețele de gumă. Pe cinci lei, sau un corn și alt corn…

   Memoria mușcă din corp și își face cuib sub epiderma lui, se așază și urmează propagarea, aceea care face să tresară și să se lase văzute toate mișcările lumii trecute care nu trebuie să rămână uitate și care se pot transforma aici în purtătoare ale marilor dorințe care pot fi ascunse dar nu anulate. Fiecare părticică de trecut trăit se depune pe imaginea din fața noii priviri, a noii priviri care ajută la întremarea imaginată a noului corp. Nefirescul, tristețea și durerile lui ce a fost se transformă în firescul lui care va fi, în ceea ce se va adăuga noii ființe care, la rândul ei, va trăi și va ști. Pielea corpului vechi se va scutura, iar noua piele care va crește va fi deja eliberată de prezența fizică a tuturor acestor fragmente rele ale memoriei vii și va fi impregnată cu atingerile bune ale noului corp care va fi.

… Pentru tine voi fi tunelul cu ghimpi. Blocuri de frig te vor prinde în brațe. Ziua aceea va fi ploaie de spirt. Peste noi, încleștați, două trupe de-asalt. Când vom scăpa? Vom ajunge la capăt cu bine? Învăț, în tăcere, să tremur…

   Ioana Nicolaie provoacă fiecare cuvânt să se așeze în lumina solară a bunei vederi, a înțelegerii și a captării căldurii necesare pentru a ține viața veche și pe cea nouă la cote propice creșterii și desfășurării lor împreună în lume. În toate aceste cuvinte se povestește viața fiecărei femei care cuprinde, care ține și înțelege viața odată cu adăpostirea altei vieți, odată cu acceptarea numirii fiecărui moment al învățării pașilor pentru despărțirea lor și pentru continuarea în lumină, la vedere. Fiecare pas descris de aceste cuvinte este cel care apropie cunoașterea și care încurajează atingerea celor două corpuri care, până acum, s-au locuit și care mai departe se vor prinde în toate mirările vieții. Scrumul și cenușa lui vor fi împrăștiate și se va face loc pentru nașterea noii vieți care crește și care așteaptă să se vadă și ea în lumină.

… Trăiesc într-un trup foarte-ntins, într-o piele mai blândă, cu arabescuri pleznite în mușchi. Îmi sunt contabilul prost, mă număr greu în schimbare. Am ligamente de cupru, am oase iliace. Stau strânsă în mine, de parc-aș fi un depozit…

   Cerul din burtă este cartea care are în ea toate spasmele prin care trece un corp de-a lungul creșterii și nașterii unui corp, are toate cuvintele acestor trăiri și viitoare dureri împachetate în toate zvâcnirile mușchilor care caută să își împrumute din puterea lor noilor mușchi care cresc în el, și are toată memoria nervilor inervați de împărtășirea ei. Este povestită aici toată creșterea unei vieți care urmează să se așeze în lumină, în lumina din locul desăvârșit de sub soarele ales. Ioana Nicolaie a desfăcut lumea, a pus-o așa sub cerul de sub pielea ei și a înfășurat toate acestea în ghemul format din toate șuvițele și fragmentele răspândite de corpul poeziei ei.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.