De la început se cuvine să fac precizarea că nu este o cronică de carte, nu-mi arog vreun ochi critic asupra volumului – „Isus al meu” (Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2020) – nu supun discuției  modul în care a fost împărțit pe capitole, taxonomiile, inserarea în contextul contemporan, eventuala lectură necanonică a Bibliei, tehnicile literare utilizate,  inserțiile critice referitoare la gânditori antici sau profeți, verva stilistică, tentația de a scandaliza. Și, în niciun caz, nu iau în considerație potențiala perspectivă a credinciosului fanatic care persecută în numele certitudinii sale întemeiată pe anumite considerente dogmatice, perfect împăcat cu sine și cu matricea în care a fost turnat și, pentru care, la drept vorbind, nu are nicio contribuție. Este pur și simplu un eseu pe marginea cărții, un demers personal în care încerc, atât cât îmi stă în putință, să înțeleg. După prima lectură a cărții, am fost tentată să afirm că este un exercițiu de reflecție pură, de argumentare, de autocunoaștere. Firește, este și asta, dar nu doar atât, iar concluzia ar străluci prin banalitate. Dincolo de noutatea ideilor, toate cărțile scrise de Gabriel Liiceanu au un rafinament aparte în construcțiile silogistice. Ulterior, mi-am schimbat perspectiva și aș fi spus fără rezerve că este o rugăciune, de tipul parafrazei lui Marcu (9; 24), dar am renunțat și la această idee, pentru că nu problema credinței (sau a necredinței, citez din carte: „Isus nu are nevoie să dovedească nimic” și „orice manifestare publică a credinței este impudică și se petrece în detrimentul autenticității ei”) mi s-a părut că este în discuție. Cum există în firea omenească tentația de a numi, de a da un nume acelui ceva/cineva spre care se îndreaptă un soi de afecțiune/admirație, aș fi putut spune mai ușor despre acest Isus al lui Gabriel Liiceanu ce nu este și aș fi concluzionat asupra cărții într-o manieră apofatică: Isus al meu nu este o carte de teologie, de istorie biblică, de etici salvatoare, de ateism și așa mai departe. Nu am fost mulțumită nici de acest unghi. Am recitit cartea. Am recitit și alte cărți, mai vechi, semnate de Gabriel Liiceanu. Am căutat posibile chei, firește, interpretări asupra cărora nu îmi arog originalitatea. Iar concluzia la care am ajuns și pe care încerc (cu modestie) să o argumentez este următoarea: cartea Isus al meu este (despre)  libertate, umilitate și iubire.

Libertate, umilitate și iubire – așadar trei concepte care se intersectează, sunt interdependente și se regăsesc împreună sau separat în tot contextul cărții. Este oare această carte (și) o apologie a vagului, în măsura în care aceste trei concepte – libertate, umilitate, iubire –  reprezintă de fapt ceea ce rămâne după traversarea unui spațiu cu limite? Aș specula că este, dar nu doar atât.

De ce este libertate? În interiorul creștinismului, libertatea se instituie ca un atribut al veșniciei timpului spiritual. Ca să poți scrie o asemenea carte, condiția libertății este intrinsecă. A fi liber, are valoarea siguranței, dar nu a vanității deșarte, ci a încrederii în propriile capacități ca situare decentă în posibilitate. Ca să îl poți lua pe Isus (în sensul împărtășirii, al co-participării, al dialogului – și aici ar fi o discuție, există, firește, un dialog implicit cu Isus, care nu se situează nicidecum la nivelul credinței, dar în ce măsură devine el și explicit?), Isus al tău și să îl oferi (să îl livrezi, să îl faci cunoscut – termenii aceștia mi-au sunat prea arizi, aici e vorba de dar) trebuie să ți-l apropriezi mai întâi, trebuie să îl preiei. Unde să îl preiei, ca să îl poți dărui? – firește, în spațiul propriei libertăți. Pentru că tocmai dăruirea, împărtășirea devine atribut suprem al libertății.

În ce fel de relație te situezi cu acest dar, respectiv Isus? – am vorbit despre dialog, dar în ce măsură putem vorbi despre un dialog autentic? Pentru a putea forma întregul – în fond, miza unui dialog – pentru a nu eșua în eristică, pentru a nu fi ratat, din perspectivă buberiană, dialogul are niște condiții de existență. Dialogul nu presupune o suspendare a lumii, ci, dimpotrivă, o deschidere către ea, granițele înguste ale eului se desființează, de dizolvă – ca o condiție a autenticității și, în primul rând, pentru a nu eșua în antidialog, dialogul presupune cunoașterea și mai ales, recunoașterea celuilalt într-o condiție egală de demnitate. A fi o ființă dialogală presupune în primul rând a fi în funcție de celălalt. Ce înseamnă oare acest aspect? – a ți-l apropria, a-ți păsa, a ține cont de celălalt. Când se poate realiza acest lucru? – firește, doar în condiția libertății absolute.

De ce iubire? Am spus că un dialog presupune condiții egale de demnitate. Așadar, te poți situa în asemenea condiții cu Isus? Și dacă da, cum? Această demnitate însă, nu exclude o potențială ierarhie, dat fiind că  „Viața lui și vorbele lui puse laolaltă reprezintă cea mai vastă structură de ființă ce ni s-a propus vreodată.” Dar ierarhia, în multe dintre posibilitățile speciei sale, poate presupune și dependență. Am în minte o idee din „Despre limită”, în care se vorbește despre dependență – în fond, ce este dependența? – o relație de consimțire reciprocă la devenirea în spațiul libertății. Iar acest spațiu al libertății este iubirea. De ce iubire? Pentru că gestul lui Isus este dăruire, pentru că tocmai prin această iubire – capacitatea de a te pierde în altcineva – poți da seama de esența libertății. Isus însuși își dă viața – fapt concret care are în fond conștiința valorii unei alte vieți și totodată ideea că viața capătă valoare (și) în măsura în care poate să se dea.

Deși văzută din perspectiva „structurii de ființă” ierarhia este evidentă, din perspectiva „posibilității”, aș opera cu o ierarhie inversată. În ambele construcții ierarhice, atât dialogul cât și dependența nu sunt alterate, ele există în numele iubirii, al libertății și al eliberării.  „Isus al meu” este posibilitatea de a-l gândi cu mintea ta (autorul cărții) pe cel care va fi eliberat (de dogmă, de tradiție, de secole de istorie) în numele libertății și, implicit, al iubirii.

Revin la ideea egalității în demnitate. Posibilitatea oferirii celuilalt, a eliberării lui (acest „celuilalt” fiind Isus) presupune iubirea or tocmai această condiție a iubirii îi apropie pe cei doi într-un punct comun și îi situează în libertatea lor în condiție egală. Nu e o afirmație eretică. Cei doi – autor și Isus – parcurg împreună treptele eliberării lor. „Eu nu aflu cine sunt decât încetând să fiu eu și începând să fiu în altul, așa cum altul este doar în măsura în care, încetând să fie el, începe să fie în mine.” („Despre limită”)

De ce umilitate? Pentru că exclude din start vanitatea, iar starea supremă, starea care însoțește rândurile despre Isus este în sine de reverență. „Viața lui și vorbele lui puse laolaltă reprezintă cea mai vastă structură de ființă ce ni s-a propus vreodată.” Umilitatea este omagiul adus în fața a ceva care este superior altfel decât în ordine umană – „Isus s-a așezat simultan în afara și înăuntrul speciei umane” – manifestându-se totodată cu conștiința faptului că ceea ce este superior nu poate umili. Nu vorbim despre umilință, nici despre umilire! Ceea ce este superior  – Isus – nu poate umili tocmai pentru are conștiința libertății, a libertății ca donație divină, iar cel care a ajuns în punctul cel mai înalt al libertății sale are puterea ca, la rândul său, să conducă către libertate. Vorbim în cazul umilității despre ierarhie în cadrul dialogului (pe care anterior l-am identificat a fi în condiții egale de demnitate)? – probabil că nu, aș înclina pentru termenul de supunere, ca recunoaștere. „Pentru a sfârși ca emancipare, orice libertate trebuie să înceapă cu o supunere.” („Despre limită”)

Dacă „Despre limită” – așa cum afirmă autorul ei în nota introductivă – este o carte care îndrăznește să vorbească „de sus” despre noi, oamenii, Isus al meu este o carte a umilității. „Isus al meu” este un demers în care „vagul” din cartea anterioară capătă chip, fără a pierde din vedere însă acest vag ca opus al precisului. Mă întreb de ce acum a ales Gabriel Liiceanu să scrie această carte? – poate pentru că abia acum a ajuns în punctul în care împăcarea și acceptarea de sine îl pot face capabil de o asemenea preluare în proiect, cum este Isus. Și, se simte îndreptățit să îl ofere – cu umilitate – tocmai în numele iubirii și libertății față de Isus.

Închei parafrazând începutul unei scrisori semnată de Andrei Pleșu din finalul volumului: E mister? E binecuvântare?