Începând de astăzi, 15 octombrie, extraordinara carte a jurnalistei americane Suleika Jaouad, Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, este disponibilă în librăriile din toată țara.

Considerat unul dintre cele mai bune volume de memorii apărute anul acesta, Între două lumi vorbește despre confruntarea cu necunoscutul și cu durerea. Când viața ta atârnă de un fir de ață, perspectiva asupra fericirii se schimbă pentru totdeauna. Când te întorci din lumea umbrelor, să fii fericit înseamnă să te bucuri de fiecare clipă.
Între două lumi de Suleika Jaouad este cartea de memorii a acestei toamne la Humanitas.

Fragmente
*

Proiectul de o sută de zile
Oamenii rămân adeseori fără cuvinte când se confruntă cu o tragedie, însă cuvintele în ziua aceea și în cele care au urmat s-au revărsat din mine, mai întâi cu precauție, apoi exuberant; mintea mea s-a trezit ca dintr-un somn lung, iar gândurile veneau mai repede decât le puteam nota. Nu mai scrisesem niciodată așa până atunci. Nimic din scrisul meu nu privea spre viitor. Fiecare propoziție era ancorată în prezent. Am crezut întotdeauna că voi genul de scriitoare care va spune poveștile altora, dar m-am trezit gravitând spre persoana întâi. Boala m-a făcut să privesc înăuntru.

Ca pacient, ești încontinuu rugat să-ți cercetezi trupul, să te supraveghezi și să povestești ce descoperi: Cum te simți? Cât de tare te doare pe o scară de la una la zece? Vreun simptom nou? Te simți pregătită să pleci acasă? Am înțeles acum de ce atât de mulți scriitori și artiști, bolnavi fiind, au devenit memorialiști. Scrisul le dădea sentimentul că sunt stăpâni pe situație, că pot restructura realitatea cu ajutorul cuvintelor.

*

La hotarul dintre cele două lumi
„Orice om se naște cu o dublă cetățenie, una din lumea celor sănătoși și alta din lumea celor bolnavi“, scria Susan Sontag în Boala ca metaforă. „Deși preferăm cu toții să folosim doar pașaportul bun, mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi este obligat, cel puțin pentru o vreme, să fie cetățean al celeilalte lumi.“

Când am ajuns la ultima zi de chimioterapie, îmi petrecusem deja cea mai mare parte a vieții de adult în acea lume: lumea celor bolnavi, în care nimeni nu vrea să trăiască. La început m-am agățat de speranța că nu voi zăbovi prea mult acolo, că nu voi avea vreme nici măcar să-mi desfac bagajele. Am respins eticheta de „pacientă bolnavă de cancer“, închipuindu-mi că voi putea rămâne același om de dinainte. Însă, pe măsură ce boala punea stăpânire tot mai mult pe trupul meu, vedeam cum vechiul meu sine dispare. Numele meu fusese înlocuit de codul numeric de pacient. Învățasem să vorbesc fluent jargonul medical. Până și identitatea mea moleculară se metamorfozase: când celulele stem ale fratelui meu s-au grefat în măduva mea, ADN-ul meu a suferit o mutație ireversibilă. Fără păr în cap, palidă și cu portul în piept, boala a devenit primul lucru pe care oamenii îl remarcau la mine. Pe măsură ce lunile se transformau în ani, m-am adaptat cât de bine am putut la obiceiurile acestei noi lumi, m-am împrietenit cu cei ce o locuiau, ba chiar mi-am încropit și o carieră între hotarele sale. Pe teritoriul ei mi-am construit o casă, acceptând nu numai faptul că era posibil să stau acolo o vreme, ci și că probabil nu voi mai pleca niciodată. Lumea de afară, lumea celor sănătoși, îmi părea acum străină și înfricoșătoare