Volumul „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” a ajuns, iată, la cea de-a treia ediție, de data aceasta la editura Corint, cu o prefață semnată de Mircea Mihăieș. Ce ați revizuit și ce adăugiri ați făcut?

Dragă Simona, ai citit tu o carte așa de dură? Eu îți mulțumesc pentru interes. Nu am revizuit nimic. Personajul fiind mort deja, în 2004,  nu mi-am permis să revizuiesc nimic, nici măcar în propriul meu discurs, cu atât mai puțin în al lui. Am adăugat tot ce am adăugat, în note de subsol, distincte de textul original. Cum primele două ediții au apărut în 1999 și respectiv 2002, deci cu două decenii în urmă, cum istoria noastră recentă este ca un puzzle în mișcare, cred că scrierea ei este mereu o rescriere, un fel de work in progress la fiecare nouă ediție, pentru bunul motiv că într-un interval așa de lung de timp apar noi documente, afli noi date, completezi cu piese lipsă covorul. Singurul „element” care nu s-a schimbat, în viziunea asupra personajului meu și asupra datelor generale ale poveștii, sunt eu. Cum a observat Alin Mureșan la  lansarea de la Cărturești Carusel, disponibilă pe Internet, fiindcă a fost înregistrată de echipa de la Epoch Times, am avut șansa să mă întâlnesc cu personajul la o vârstă matură, când eram aptă să înțeleg clar cu cine stau de vorbă

 În această primăvară se va monta  o piesă de teatru pornind de la carte și știm cu toții că a existat și un film în regia lui Lucian Pintilie inspirat din această poveste…

Da, dl. Mihai  Măniuțiu face o  dramatizare, la Teatrul Dramaturgilor Români, care ar fi gata în primăvară.  Mai mult de atât nu știu. Nu vreau  să  interferez în niciun fel cu munca regizorului, intuiesc că e acolo un laborator foarte intim în care atanoarele trebuie să fiarbă doar sub ochii alchimistului șef. Am respectat principiul ăsta și  când și-a  făcut ecranizarea regretatul, admirabilul Lucian Pintilie, deși emoții am avut. Acum, că omul e mort,  nu le mai am, nu prea mai are pe cine să doară  eventuala denaturare, ca  acum 20 de ani.

O să vedem de la început, dacă va exista sau nu scena cu buchetul de crini.(Râde) În ce sens a existat o denaturare? Ce anume a dorit să accentueze regizorul – în plus sau în minus – în raport cu omul Franț Țandără, torționarul care face mărturisirea?

Am explicat în propria mea prefață la a treia ediție, n-mi rămâne decât să reiau în mare ideea. Lucian Pintilie era un regizor cu o viziune asupra lumii, oamenilor, proprie, formată, cu o anumită atmosferă neagră, pesimistă, prezentă în toate filmele sale unde puțină lumină răzbate, așa, cât să contrabalanseze cât de cât mizantropia și „prea-târziul”. Or apariția lui Franț Țandără, un om care a ucis o sută de oameni, începând cu propriul tată, și care vine să-și declare căința și nevoia de spovedanie și dorința de a mărturisi public contrazicea flagrant această viziune. Niciun artist  nu-și modifică viziunea la bătrânețe,  dimpotrivă, ea devine o grilă, o lentilă, care îi modifică privirea asupra lumii.  Pe scurt spus, Franț Țandără cel real era  neverosimil, dar adevărat.  Era un Raskolnikov pe care nicio Sonie Marmeladova  nu-l încurajase să iasă la răscruce și să spună „sunt un criminal”. Dimpotrivă, totul în jur, foști complici, societatea însăși, complice, îi cerea să-și țină gura. Kindera spune că după Auschwitz Rascolnikov nu mai e posibil. Și totuși, Franț Țandără se căia. Era neverosimil, dar adevărat.  Gheorghe Dinică, așteptându-și „duhovnicii” în gara din Giurgiu,  cu buchetul lui de flori, era neadevărat, dar artistic vorbind, că și Kundera tot un artist e și tot unul cinic, deh, era verosimil. Semăna vizunii lui Pintilie, semăna lumii cinice a secolului XX care făcuse, văzuse toate crimele și se și lăuda cu ele.  

S-a schimbat ceva în societate, de la prima ei apariție, până acum? – am avut un proces Vișinescu, conferințe la forturi, la penitenciare, s-au scris cărți despre victime, dar (astfel de) mărturii ale torționarilor, de ce nu au apărut?

Ei, grea întrebare. Nu știu. Schimbările acestea sunt lente, imperceptibile, greu cuantificabile, greu vizibile cu ochiul liber. Personal cred că și bătaia unei aripi de fluture  schimbă ceva, înțelegi ce vreau să spun. Cred că orice nouă piesă adăugată puzzle-ului schimbă ceva. La suprafață ele nu pot să nu reprezinte cine știe ce. Faptul că nu a apărut un alt Franț Țandără nu e așa de uimitor. Apariția lui e uimitoare. E greu să scoți din tine după 40 de ani ceva peste care ai pus deliberat un capac, o șapă izolatoare, nu? Dacă nu ești obsedat, bolnav, disperat, de ce te-ai întoarce spre un trecut așa de dureros?  Cu atât mai mult cu cât nimeni nu te presează.

Și totuși, există subconștientul – Franț Țandără are momente în care nu se mai poate stăpâni, ba chiar plânge…

Am spus, el este o excepție. Este un om care treptat, treptat, sper că descriu cu destulă acuratețe și putere de convingere acest lucru, a trecut printr-o transformare.  O spune și „călăuza” lui, cel pe care în analogia mea biblică, l-am distribuit în rolul lui Anania, profesorul Fronea Bădulescu. Dar chiar subconștientul, care te poate chinui, îți oferă și destule mijloace de a-ți salva imaginea de sine și statu quo-ul.  Există, cum spune Soljenițin, acel fenomen numit „inversarea polilor psihologici”, o variantă a proiectării. Un fost deținut politic povestește în memoriile lui cum un torționar l-a bătut până la sânge și apoi, scârbit de propria lui bestialitate, și-a interpelat  victima: „Vezi ce m-ai adus în stare să fac?”. Toți criminalii, sau cei mai mulți dintre ei, pot recurge la acest subterfugiu: crima din gelozie, crima la beție, crima psihopatului care crede că scapă omenirea de un rău, când ucide, ai aici toată seria teroriștilor.  Apoi există spovedania la preot, în care învăluit, la adăpostul secretului spovedaniei, vorbești o jumătate de oră, o oră, hai două, acela te consolează pe loc, nu vorbești în fața unui străin, fără nicio investitură religioasă, 24 de ore, nu te expui apoi oprobriului public, făcând publică confesiunea…  Există dărnicia compensatorie, ca să zic așa, un Gigi Becali care-și pedepsește în stil mafiot  datornicii infideli, și apoi face daruri bisericilor și săracilor. Ce nevoie au oamenii ăștia să-și scruteze chinuitor conștiința, din moment ce o pot adormi cu surogate de fapte bune? Noi înșine, când am  urlat, speriindu-se copiii, îi ducem  la Mall și  le cumpărăm un telefon mobil super-scump, iar a doua zi, stresați, urlăm din nou și le cumpărăm ceva și mai scump ș tot așa.  Și scoatem  ei din niște adulți care bagă grenade în botul animalelor, le torturează, le ucid, violează, pe o treaptă superioară a „curajului”, ucid  oameni.

 Interesantă e si partea aceasta – după ce torționarul face confesiunea, societatea (apropiați, concetățeni, parte din jurnaliști, parte din societatea civilă) tinde sa devină maniheistă, să se scindeze diametral opus: pe de o parte, fostul torționar e considerat un „torționar torturat”, o victimă el însuși a sistemului, un model în limitele în care poți reconstitui un adevăr, iar pe de altă parte – un ins care trebuie pedepsit, dar nu pentru ceea ce a făcut cândva, ci pentru ca a avut îndrăzneala să recunoască, sa vorbească. Poziția de echilibru, de mijloc, de analiza lucidă, contextuală, a fost mai fragila vis à vis de Franț Țandără. De ce oare?

 Rari au fost cei care au văzut ca Virgil Ierunca, în Franț Țandără, un  „torționar torturat”.  Anume probabil cei câteva mii,  care au citit cartea, fiindcă ea pune faptele în context și orientează special lectura în direcția asta punând accentul nu pe crime, pe care mulți le-au comis, ci pe mustrarea de cuget și forța morală care l-au făcut să mărturisească, fiindcă acestea sunt totuși unice în toată memorialistica postcomunista…. Eu am citit si alte confesiuni de acest fel, ale torționarilor din țări democratice, puși să tortureze tipi care făceau parte din rețele de teroriști. Dar acești torționari aveau un „alibi moral” solid. Dacă nu obțineau repede și deci cu prețul torturilor, numele complicilor, erau iminente masacre, ca cele de la Madrid, de la Londra, ca cele de la New York, din 11 septembrie 2001, cu turnurile gemene. Care pretind că oricât de greu le-ar fi fost să tortureze, lor li se  spusese că prin asta salvează vieți, etc. etc. Nu erau fericiți că o făcuseră, dar  nici nu conștientizau că „jena” proprie, periculoasa plăcere încercată, beția ciudată pe care o încercaseră de a experimenta acest viciu, venea din oroarea de a face meseria pe care o făcuseră….Dar revenind mai clar la întrebarea ta, de ce, fiindcă e greu să te autoanalizezi până în străfunduri, dacă străfundurile sunt atât de încărcate/ împovărate. De ce nu s-a mărturisit Drăghici? Nicolski etc. de frică la început, dar pe urmă? De ce Vida Nedici, care a trăit bine merci până la adânci bătrâneți, aparent veselă și fericită, a negat mereu cu vehemență că ea e faimoasa torționară de care își aduceau aminte toți care-i trecuseră prin mâini. Apropo de adăugiri, un scurt portret al ei apare în carte, îmbogățindu-l pe cel din Lexiconul negru. De ce? Fiindcă, după ce treci de un anumit prag în comiterea răului, îți pierzi pesemne sufletul. Tot Soljenițîn o spune în faimoasa lui frază despre „granița dintre bine și rău”  care trece prin inima omului, și se modifică permanent, când în favoarea binelui, când în favoarea răului, până când răul ocupă tot teritoriul.  Franț Țandără, printr-un miracol, nu și-l pierduse.

 Spuneți că el nu și-a pierdut, printr-un miracol, sufletul. Vorbim totuși despre un om care a comis atrocități. Cum s-a întâmplat acest mecanism – este vorba despre o pierdere și de o regăsire a sufletului (în sensul de deformare și reformare) sau a avut dintotdeauna un suflet  dar neconștientizând faptul că a comis un rău (pentru că a crezut orbește într-un sistem care se intitula drept) a fost doar o victimă naivă la rândul său?

 La doi ani după ce am scris această carte am scris acel Lexicon negru invocat mai sus, în care cercetând biografii de asemenea „unelte ale represiunii”, am fost izbită de tipologia similară în care se încadrau mulți dintre ei. Partidul ca înlocuitor al familiei, al tatălui, ca „azil narcisic”, ca  instanță care-ți redă stima de sine inexistență. „Azi nu sunteți nimic în lume/luptați ca totul voi să fiți”. E totuși, un mecanism simplu. Simplu și atroce. Esența regimurilor totalitare.

 De ce e important, să îi restituiți personajului dreptul la căință?

Nu e potrivit cuvântul „restituire”. A fost privilegiul meu, ca ziarist, ca scriitor, ca omul acesta să vină la mine și nu la altcineva, după ce „călăuza” lui, cum am spus, îmi citise niște cărți. Dar și răspunderea mea, fiindcă ușor nu a fost. Dar dincolo de asta,  când căința este un lucru atât de rar, cum să refuzi să o consemnezi? Când ea  se referă la însăși esența regimului comunist, care e crima,  și când regimul acesta ne-a afectat pe toți cei care l-am trăit și îi afectează și pe cei care trăiesc acum, pe ruinele lui, habar neavând pe ce pardoseala sinistră de oseminte calcă, cum să refuzi s-o consemnezi?

Nu vorbim despre un nebun, vorbim despre un om cu discernământ. A avut conștiința răului pe care îl comitea?

Atunci când îl comitea, nu. Sau o avea cu intermitențe și o alunga.  Dar despre nebunia la care ajunsese vorbește și el.Impunitatea  este categoric un factor care agravează „boala” care este oricum viciul.

Este indiferența oamenilor față de mărturisirea lui o formă de pedeapsă?  A așteptat Franț Țandără ceva de la societate?

Cred că Franț Țandără nu a așteptat nimic de la societate. El a așteptat de la sine și  ce a așteptat a înfăptuit. Și-a făcut mărturisirea. Cred că din punctul ăsta de vedere a murit împăcat. Ultima dată când l-am văzut, în 2002, când l-am întrebat  ceva în sensul ăsta, mi-a spus „Măcar nu mai visez urât așa de des.”

 Dacă nu s-ar fi prăbușit sistemul, ce s-ar fi întâmplat (știu, e istorie post-factică, dar tentația speculației este seducătoare!) ce s-ar fi întâmplat cu un personaj ca el? Care ar fi fost parcursul lui?

Păi cred că ar fi trăit așa cum a trăit,  din 1957-1958, când simulând nebunia, a ieșit din sistem. S-a retras în pădure, unde s-a ocupat de albine și s-a luptat cu coșmarurile. S-ar fi spovedit unui preot, și ar fi așteptat plin de speranță să cadă regimul.  Și cu groază, Judecata de apoi, de care știa că nu va trece.

Credeți că în România vor mai apărea spovedanii de acest tip?

Știu că există preoți care au ascultat spovedanii, nu știu cât de detaliate sau vagi.

 Este o carte document, de memorialistică, de istorie orală, despre martori ai istoriei, ei înșiși implicați în resorturile subtile ale unui sistem obtuz. Cum și din ce unghi recuperează acest tip de carte tabloul comunismului românesc?

Îl recuperează din chiar adâncurile „subtilității” lui;  etimologic, termenul e just, altminteri însă el e prea… subtil. Nu a fost un sistem „obtuz”,  a fost un sistem criminal. Și resorturile lui, sunt tot criminale. Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Kim Ir Sen, Fidel Castro, etc. sunt marii criminali ai  secolului XX, sistemele clădite de ei sunt după chipul și asemănarea lor. Au fost clădite pe manipularea unei părți a oamenilor și pe asasinarea celorlalți.

Cine – în mod deosebit – ar trebui să citească această carte? Cine v-ați dori să o citească?

Ar  trebui să o citească toți oamenii care știu să citească,  dacă vor să știe pe ce lume trăiesc.  Și cred că e bine dacă tot trăim așa de puțin, să știm pe ce lume trăim.

Interviu apărut în premieră în Revista Ramuri, nr. 4/ 2020.