„Leonid Andreev, pe care îl iubesc foarte mult, are o parabolă despre Lazăr, care a văzut moartea. Și acum este ca un străin, niciodată nu are să mai fie ca toți ceilalți oameni, deși Hristos l-a înviat…”

Arkadi Filin, lichidator

Orice s-ar scrie despre catastrofa de la Cernobîl are aerul unui șablon banal sau al unei statistici înghețate. Mii de morți, mii de bolnavi incurabili, mii de copii născuți cu malformații teribile, câteva generații afectate iremediabil de radiațiile înmagazinate în corpurile părinților, sute de locuri contaminate și părăsite în jurul centralei nucleare, ecosisteme distruse definitiv, spectrul radioactivității nevăzute stagnând funebru ani de zile deasupra Europei, timp suspendat, război ideologic, orgoliu politic, minciuni, omisiuni, manipulări și absurd. Toate par componentele unei Apocalipse intrate în istorie, deci transformate deja în poveste, într-un imens eufemism al morții. E specific, de altfel, regimurilor totalitare să înconjoare adevărurile care nu le convin (și mai ales cele legate de morțile acelora pe care pretind că i-au făcut fericiți) cu o rețea de tăceri și de falsuri liniștitoare. Cei care au supraviețuit unor asemenea incertitudini fatale se aseamănă biblicului Lazăr cel înviat de Hristos și se pot confrunta, adesea, cu suspiciunile semenilor care încă nu au văzut moartea, precum ei.

Dar adevărata poveste e cea a destinelor frânte începând de atunci, din 26 aprilie 1986, ”vineri spre sâmbătă”. Viețile a sute de mii de oameni de toate categoriile din Ucraina, Belarus și Rusia (pe atunci toate părți ale colosului multinațional numit Uniunea Sovietică) au fost spulberate de aroganța criminală a unui regim pentru care ele nu valorau nimic în comparație cu performanțele unei tehnologii riscante, scăpate de sub control în condițiile ”Războiului rece”. Câteva dintre traseele acestor ”oameni de le Cernobîl” au fost surprinse în dramatice narațiuni de jurnalista și scriitoarea Svetlana Aleksievici, specializată în gen prin cărți analoage despre Al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan sau căderea URSS. Rugăciune pentru Cernobîl. O cronică a viitorului e un testimonial tulburător care adună istorii orale ale mai multor categorii de martori și supraviețuitori ai catastrofei. Stând de vorbă cu ei (asumându-și riscul apropierii de cei contaminați și de lucrurile lor – cu unii a stat la masă, de pildă, altora le-a suportat comportamentele traumatice), autoarea le-a consemnat declarațiile, trecându-le între paranteze reacțiile, gesturile și mișcările din timpul discuțiilor. Cei mai afectați au fost, desigur, așa-numiții ”lichidatori”, adică cei care, aproape fără nicio protecție, au fost mobilizați acolo imediat după explozia reactorului pentru a degaja zona, adică pentru a pune mâna efectiv pe reziduurile care emanau cantități uriașe de radiații sau pentru a se apropia de ele, cu scopul anihilării: pompieri, soldați, ofițeri, piloți de elicopter, șoferi de camioane. Dar au fost și ingineri chimiști și fizicieni, cercetători ai celor mai faimoase institute sovietice, medici, infirmiere, responsabili din Partidul Comunist și din echipa președintelui Gorbaciov, ziariști, fotografi și cameramani, soții și copii de lichidatori, care au trăit pe propria piele (adesea ani de zile după catastrofă) consecințele devastatoare ale radiațiilor. Toate istoriile sunt absolut zguduitoare, căci nimeni nu s-a mai confruntat vreodată cu implicațiile unor asemenea evenimente, iar Svetlana Aleksievici nu cenzurează și nu intervine în amintirile dureroase ale celor implicați. Un singur capitol reprezintă crezul autoarei, un fel de ”interviu cu sine însăși”, în rest doar sunt transcrise poveștile despre lumea post-Cernobîl: proliferarea necontrolată a tipurilor de cancer la cei implicați și la copiii lor (cu inimaginabile suferințe fizice),  izolarea de ceilalți (inclusiv după moarte, căci cei decedați erau înmormântați în condiții stricte și-n cimitire speciale), familiarizarea nefirească a copiilor cu boala, anormalitatea și moartea, încercările de golire totală a localităților din apropierea centralei nucleare (acoperirea caselor cu praf izolant sau chiar dărâmarea lor, îngroparea tuturor animalelor împușcate, raderea efectivă a suprafețelor de pământ contaminat, interdicția de a atinge ceva provenind din mediul afectat), viața celor care au ales să rămână acolo singuri și decuplați de la utilități, comerțul subteran cu produse furate din casele părăsite, traiul în corturile care alcătuiau taberele militare ale lichidatorilor și ale gardienilor ”Zonei” (trimiterile tarkovskiene erau inevitabile), zilele în stare de război (coloane de mașini militare și de autobuze, elicoptere, miradoare cu paznici înarmați, garduri), peisajele apocaliptice din zilele de după explozie (absența subită a insectelor și a păsărilor, agitația animalelor, copacii și râurile colorate ciudat, dominanta liniștii rău-prevestitoare, succesiunea ordinelor de evacuare și a inutilelor sfaturi preventive), agoniile muribunzilor în secțiile oncologice, atmosfera din școli, din instituții, din apartamente, relațiile dintre colegi, prieteni, soți, iubiți (mai poți face dragoste cu cineva care a fost acolo? Mai ai dreptul să dai naștere la copii? Poți sta aproape de ”ei”? Accepți distincțiile și decorațiile sovietice, te consideri un erou? Ai fi putut refuza mobilizarea și ispita primelor imense?), marginalizările sociale, tarele psihice, schimbările radicale de concepție (reconsiderările profunde ale metafizicii, ale ideologiei socio-politice, ale credinței în comunismul sovietic și ale locului ”sufletului slav” în lume), bancurile la temă, presupusul rol pozitiv al ingerării de lapte și de votcă etc.

Cernobîlul devine nu doar evenimentul care a cezurat dramatic existențe, ci unul care a marcat destinul URSS și a repus în discuție etosul slav, atât de legat de pământul originar, de iluzia salvării istorice, de misticism, de puterea universală și de eroismul cu orice preț. ”Odată am auzit sau am citit că problema Cernobîlului este pentru noi , în primul rând, una de autocunoaștere”, spune, la un moment dat, un adjunct al asociației republicane ”Scutul Cernobîlului”. Iar autoarea afirmă: ”Dar eu privesc Cernobîlul ca pe începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arheocunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în aceste cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizii aruncați deasupra pământului nostru o să reziste cincizeci, o sută, două sute de mii de ani. Și mai mult. Din punctul de vedere al vieții omenești, sunt veșnici. Și atunci ce putem pricepe?” Astăzi împrejurimile Cernobîlului, devenite o ”Mecca nucleară”, sunt incluse în circuite turistice și au devenit sursă de cadre originale pentru tot felul de hipsteri fotografi. Și atunci, cu această pseudo-distracție atomică altoită peste un imens cenotaf, mai e ceva de priceput?

Reproduc mai jos numai două dintre radiografiile exacte ale efectului radiațiilor asupra corpului uman, sunt relatări care acționează asupra cititorului ca incizia unei lame tocite de bisturiu, fără anestezie. Ele dovedesc mai întâi că adesea poveștile spuse și consemnate pe pagină nu rămân întotdeauna neutre estetic, nu rămân doar un text pe hârtie, pe care să-l citești ca pe-o listă de cumpărături. Apoi aceste frisonante mărturii arată că apocalipsa nu e una singură, generală, la finalul istoriei, ci că există și apocalipse anticipative mai mici, apocalipse private, redundante cât viață umană pe pământ va fi. Suferința, durerea, degradarea și absurdul morții ne sunt, astfel, însoțitori intimi, date ontologice structurale, cu tot spectacolul lor visceral și insuportabil. Nu că n-am fi știut asta, dar noi trăim ca și cum n-am muri niciodată sau ca și cum moartea ne-ar fi în mod cert lină, inconștientă sau glorioasă. Și nimeni nu ne garantează niciodată așa ceva.

„El începea să se schimbe – în fiecare zi întâlneam un alt om… Arsurile ieșiseră la suprafață… În gură, pe limbă și pe obraji îi apăruseră răni mici, apoi se făcuseră mai mari. Mucoasa se lua în straturi, în straturi albe. Culoarea feței… Culoarea trupului… Vânăt. Roșu. Cenușiu-închis. Dar era tot al meu și așa de drag! Nici nu pot să povestesc! Nu pot să scriu! Și nici să îndur… M-a salvat faptul că totul s-a întâmplat subit, nici nu aveam când să mă gândesc, când să plâng. […] Nu m-am dezlipit de el… Am mers cu el până la sicriu… Deși țin minte nu sicriul, ci un sac mare de plastic… Sacul acesta… La morgă m-au întrebat: «Vreți să vă arătăm în ce-o să-l îmbrăcăm?» «Vreau!» L-au îmbrăcat în uniformă de ceremonie, i-au pus cascheta pe piept. Încălțăminte nu i-au pus, pentru că picioarele i se umflaseră. Niște bombe în loc de picioare. Uniforma de ceremonie a fost și ea tăiată, nu au putut să-l îmbrace cu ea, trupul lui nu mai era întreg. Totul era o rană sângerândă. La spital, ultimele două zile… Îi ridicam mâna, iar osul, țesuturile de pe trup se dezlipiseră de el. Bucățele de plămân, bucățele de ficat îi ieșeau pe gură… Se îneca cu propriile măruntaie… Îmi înfășuram mâna cu un bandaj și i-o băgam în gură și numai eu știu ce scoteam de acolo… Asta nu se poate povesti! Asta nu se poate descrie! Și să mai și suporți. Toate astea sunt așa de dragi… așa de… Era imposibil să-i pui vreun fel de încălțăminte… A fost pus în sicriu desculț…

Sub ochii mei… Îmbrăcat în uniformă de ceremonie, l-au băgat într-un sac de plastic și l-au legat. Și sacul l-au pus după aceea într-un sicriu de lemn… Și sicriul a mai fost înfășurat într-un sac. Celofanul e transparent, dar e gros, ca o mușama. Și toate astea le-au pus într-un sicriu zincat, abia l-au înghesuit. Numai cascheta a rămas deasupra.” (Liudmila Ignatenko, soția pompierului Vasili Ignatenko, unul dintre militarii chemați printre primii la locul exploziei pentru a stinge incendiul; primise în corp 16000 de röntgeni stând câteva ore în zona reactorului, foarte aproape, doza mortală fiind de numai 400).

„El nu voia deloc să moară. El credea că iubirea mea o să ne salveze. O asemenea iubire! Mamei mele nu i-am povestit nimic, ea nu m-ar fi înțeles. M-ar fi condamnat. M-ar fi blestemat. Pentru că nu a fost un cancer obișnuit, de care oricum toți se temeau, ci unul de la Cernobîl, cu mult mai înspăimântător. Medicii mi-au explicat: dacă metastazele ar fi pătruns în interiorul organismului, ar fi murit repede, dar ele au ajuns la suprafață, pe față… Venele i s-au spart, și a început să sângereze… Pe gât, pe obraji, din urechi, din toate părțile… Aduceam apă rece de la baie, puneam comprese, toate acestea nu ajutau la nimic. Era groaznic, perna era toată pătată… Aduceam un lighenaș de la baie și firișoarele de sânge curgeau ca în hârdăul de muls… Se auzea picuratul ritmic, liniștit, mă simțeam, parcă, la țară… Și acum îl mai aud noaptea… Cât încă era conștient, bătea din palme – era semnul nostru pentru chemarea salvării. Nu voia să moară… Avea patruzeci și cinci de ani”. (Valentina Timofeevna Apanasevici, soție de lichidator).

Nu există o explicație definitivă și coerentă a evenimentului, tocmai fiindcă ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl a problematizat omul contemporan în natura sa complexă, deopotrivă fizică, psihică și intelectuală. Rezultat al unor investigații jurnalistice personale, cartea Svetlanei Aleksievici conține istorii vii ale omului, cu ramificații din cele mai surprinzătoare, iar nu șabloane științifice, politice sau filosofice, emise prolix și prețios. Adevărul șocant al acestor istorii își vădește natura aspră exact în caracterul său fragmentat, nemaiîntâlnit și deloc încheiat. Dincoace și dincolo de Cernobîl sunt doar viața și moartea, nimic altceva. O carte despre așa ceva este oricând valabilă.

Svetlana Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl. O cronică a viitorului, Editura Litera, București, 2019, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, 366 pag.

(text apărut într-o formă mai scurtă într-unul din numerele recente ale revistei ”România literară”)

---

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.