„Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX”, de Frank Dikötter (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX de Frank Dikötter, recent apărut în traducerea lui Doru Căstăian.

De a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sîngeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creînd impresia că se bucură de sprijinul maselor.

„Cu rigoare academică, Dikötter arată că aceste personaje megalomane continuă să fascineze într-o epocă instabilă din punct de vedere politic.” (Kirkus Reviews)

Fragment

După ce şi a construit cu greu imaginea conducătorului carismatic, Hitler căuta acum confirmare printr un plebiscit. Pe 19 august, poporul a fost chemat să voteze unirea celor două funcţii. Propaganda fusese în permanenţă activă. Peste tot se vedeau afişe cu Hitler pe care era scris un singur cuvânt : „Da”. În Bavaria, unde se aflau uzinele BMW, un observator remarca: „Hitler la fiecare jurnal de ştiri, Hitler în toate vitrinele, Hitler pe toate ferestrele pe care le vedem. Fiecare tramvai, fiecare fereastră a fiecărui vagon de tren, fiecare geam de maşină: Hitler priveşte prin fiecare geam”. Uneori, cămăşile brune, care au continuat să acţioneze la o scară mult mai redusă după epurare, ofereau afişe gratuit, cerând să fie plasate cât mai vizibil. Se întorceau după câteva ore să verifice dacă ordinele fuseseră executate. Se distribuiau şi drapele, care erau atârnate la ferestre. Gospodăriile din centrul Dresdei au primit instrucţiuni cu privire la numărul exact de drapele cu svastică ce trebuiau expuse.
90% din electorat a fost de acord. Cinci milioane de oameni au avut curajul să invalideze buletinul de vot sau să voteze „Nu”. După cum a scris învăţatul evreu Victor Klemperer în jurnalul său: „O treime a spus «Da» din teamă, o treime din îndoctrinare, o treime din teamă şi îndoctrinare”.
După plebiscit a urmat congresul anual al partidului. Din 1927, congresul se ținea la Nürnberg, un mic oraş din Bavaria cu clădiri fortificate datând din vremea Sfântului Imperiu Roman, considerat a fi Primul Reich. Congresele au luat amploare de la un an la altul, dar niciunul nu a fost pe măsura „Congresului Unităţii şi Puterii”, după cum a fost numit ulterior mitingul la care au participat 700.000 de oameni. Aşa cum a anunţat Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, la deschiderea ceremoniei, „acest congres este primul care are loc sub controlul total al Naţional Socialismului. Stă sub semnul lui Adolf Hitler văzut drept cel mai mare şi singurul conducător al Germaniei, sub semnul «Führerului», un concept încorporat în legea statului”. Congresul se concentra pe preamărirea Führerului. Albert Speer, arhitectul şef al partidului, a construit o suprafaţă uriaşă cu o tribună înconjurată de 152 de reflectoare care proiectau în noapte fascicule de lumină verticale, creând ceea ce discipolii numeau Catedrala de Lumini din jurul Führerului, în timp ce acesta se adresa vastelor mulţimi de adepţi în uniformă, fascinaţi de cuvintele sale. După cum a conchis Hess, „Partidul este Hitler, iar Hitler este Germania, aşa cum Germania este Hitler !”.
Cultul personalităţii lui Hitler i a aruncat pe toţi ceilalţi din partid într un con de umbră. La zece zile după plebiscitul din 19 august 1934, o circulară de la NSDAP cerea ca toate portretele lui Göring şi Goebbels, precum şi ale altor lideri să fie înlăturate din incinta sediilor partidului. Atunci când, un an mai târziu, adepţii s au întrunit pentru următorul congres la Nürnberg, sloganul propus de Hess a fost prescurtat la „Hitler este Germania aşa cum Germania este Hitler !”.


Frank Dikötter, istoric olandez, este profesor de ştiinţe umaniste la Universitatea din Hong Kong şi senior fellow la Hoover Institution. Înainte de a se muta în Asia, a fost profesor la University of London. A publicat mai multe volume dedicate în special istoriei Chinei, precum Mao’s Great Famine: The History of China’s Most Devastating Catastrophe: 1958-1962 (2010), The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution, 1945-1957 (2013) şi The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976 (2016).