Simona Antonescu: „În toate cărțile până acum mi-am propus să dezvălui lucrurile care ar putea trezi empatie în cititori”

Simona Antonescu este una dintre cele mai importante scriitoare de azi. A scris până acum patru romane care au devenit bestseller-uri și au fost reeditate: „Fotograful curții regale” (câștigă, în 2014, Concursul de Debut al Editurii „Cartea Românească” și, în 2015, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România), „Darul lui Serafim” (2016), „Hanul lui Manuc” (2017) și, cel mai recent, „Ultima cruciadă” (2019). A mai semnat două biografii romanțate (Otilia Cazimir și Maria Tănase) și șapte mici romane pentru copii într-o frumoasă și de folos serie numită „Istoria povestită copiilor”. În acest dialog am ales să vorbim mai ales despre cel mai recent roman (cu atât mai mult cu cât, pe 22 iulie, s-au împlinit 564 de ani de când Iancu de Hunedoara a devenit legendă, armata cruciată condusă de el salvând Europa de urgia otomană prin strălucita victorie de la Belgrad), dar și despre cum a resimtiț, până acum, timpul pandemiei.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Simona Antonescu, ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de la lansarea celui mai recent roman al tău “Ultima cruciadă”, pe 25 noiembrie 2019, la librăria brașoveană “Șt. O. Iosif”. Cum ai petrecut miezul pandemiei, acea inconfortabilă perioadă de izolare? Ce urme ți-a lăsat?

Simona Antonescu: Am lucrat de acasă în toată această perioadă. Încă nu m-am întors la birou. Trăirile mele au fost amestecate, mai întâi m-am bucurat de timpul liber pe care îl câștigam pentru că nu mai făceam zilnic naveta București-Ploiești. Am început cu mare energie un nou roman. Apoi, pe măsură ce trecea timpul, am început să simt lipsa oamenilor din jurul meu. Mi s-au dărâmat niște credințe pe care mi le formasem despre mine și au ieșit la iveală lucruri noi, neașteptate. După două luni nu am mai putut scrie. Tânjeam după apropieri omenești, după locuri aglomerate în care să simt că vecinătățile altora, spațiile lor personale se întrepătrund cu ale mele. Mi-era dor de oameni. Acesta a fost unul dintre lucrurile neașteptate pe care le-am simțit, pentru că înainte de perioada aceasta de izolare aș fi spus că pot trăi cu bucurie pe o insulă pustie vreun an, fără probleme. Constatarea aceasta m-a făcut să-mi pun multe întrebări, cred că mi-a liniștit un pic zbaterile, mi-a zdruncinat încrederea și mi-a întors privirea în interior. Încă sunt pe gânduri. Nu-mi place izolarea. Am nevoie de prezențe umane, cunoscute sau nu. E ca nevoia de soare. M-a făcut să-mi amintesc de anul acela în care nu se mai arătase soarele vreme îndelungată, îmi amintesc că număram toți, pe Facebook, zilele fără soare. Era o numărătoare tristă.

L.-C.T.: Eu îți propun să vorbim tot despre acest roman pentru că, din păcate, virusul a împiedicat șirul lansărilor care ar fi trebuit să aibă loc. Din nefericire, cultura a fost din nou lovită, deși nu era, nici înainte, mai mult decât o Cenușăreasă. Ei bine, de parcă nu era de ajuns a mai și erupt acest război ideologic al corectitudinii politicii. Ce simți și gândești tu ca autor de roman istoric față de acestă bătălie pe istorie, care, azi, se dă, deja, pe față, din perspectiva post-adevărului?

S.A.: Cred că avem nevoie, mai mult ca oricând, de glasul acelui copil din poveste care rostește cu simplitatea pe care numai adevărul o poate avea: „Împăratul este gol!”. Adevărurile simple, evidente peste tot în jurul nostru, trebuie rostite fără patimă și fără mari demonstrații, pur și simplu rostite ca un apel la luciditate. Normalitatea nu cred că are nevoie de demonstrații pătimașe, dar se pare că, astăzi, are nevoie să ne așezăm deschis, pe față, de partea ei. Orice lucru dus la extrem devine strâmb. Orice perioadă istorică în care omenirea s-a îndepărtat de echilibrul nobil al marilor gânditori greci sau latini a degenerat în catastrofe. Mă gândesc la versul lui Horațiu, ,,Există o măsură în toate”, și la dictonul lui Phocylide din Milet, ,,Aurita cale de mijloc”. Faptul că noi astăzi răstălmăcim dictonul, denaturându-i sensul original de îndemn la cumpătare, este emblematic pentru perioada pe care o trăim. Uneori mi se pare că avem pe mână sigiliul împărăției și spargem nuci cu el, ca în Prinț și cerșetor, în loc să-l folosim la adevărata lui valoare.   

L.-C.T.: Trebuie spus că, în acest roman, faci, din lipsă de date, o ingenioasă intrigă: Ioan de Hunedoara este o prezență prin absență, iar cortegiul funerar care se întoarce acasă devine un prilej de rememorare a evenimentelor, de recompunere a figurii voievodului și a faptelor sale. Este o istorie pornită de jos, o evocare de la nivelul participanților obișnuiți. Demersul său amintește de domeniul denumit istoria vieții private. Cum de ai ales acestă soluție, bună pentru empatie?

S.A.: Cred că este o bună soluție de a apropia cititorii de un personaj care altfel ar copleși prin greutatea lui istorică. Faptele sunt într-adevăr de o importanță covârșitoare, iar noi astăzi avem în plus și perspectiva pe care ne-o dă depărtarea în timp, putem evalua ce s-ar fi întâmplat dacă Ioan de Hunedoara ar fi luat o altă decizie sau nu ar fi simțit că un anumit moment era crucial. Dar cei care le-au înfăptuit erau oameni. Cred că aceste două lucruri sunt mai greu de împăcat, avem tendința de a idealiza o persoană care a stat în picioare la răscrucile istoriei, iar idealizarea îndepărtează. Se pierde un lucru important atunci când nu mai vedem omenescul, slăbiciunile, momentele de ezitare. Acestea toate însă ne apropie de un om ca Iancu de Hunedoara. În toate cărțile până acum mi-am propus să dezvălui lucrurile care ar putea trezi empatie în cititori.  

L.-C.T.: La lansare ai spus că la scrierea acestei cărți te-a influențat “Alesul” de Thomas Mann. Te rog mult să explici cum și de ce.

S.A.: A fost o perioadă, înainte de a începe să scriu la roman, în care am citit cărți la care admiram atmosfera medievală pe care scriitorul reușise să o prindă. Numele trandafirului m-a ajutat iarăși foarte mult. Iar în Alesul, fragmentul acela de la început, pe care apoi l-am folosit și ca motto, a fost ca o ușă care mi s-a deschis în față spre câmpii întinse, spații libere care mă ademeneau să alerg. Povestea spusă de nimeni, șoptită în eter de spiritul nevăzut al povestirii, mi s-a părut cheia romanului pe care încă nu-l începusem. De asta aveam nevoie pentru un timp atât de îndepărtat încât nu mai există astăzi cineva care a cunoscut pe cineva care a trăit pe vremea aceea. Aveam nevoie ca povestea să umble singură pe fața pământului și să se mărturisească. Pornind de aici, am mers pe firul acesta și am mai citit Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni, de Jonathan Gottschall, Eroul cu o mie de chipuri, de Joseph Campbell și mult Alberto Manguel. Nu a lipsit de pe birou Istoria tărâmurilor și locurilor fabuloase a lui Umberto Eco și Lumea scrisă a lui Martin Puchner, tot timpul cât am scris la roman. Îmi făcea bine să le văd alături, mă simțeam pe teritoriul potrivit. Multe sunt recomandări ale Laurei Câlțea, la care mă întorc întotdeauna atunci când caut cărți. Povestea poveștii din roman și felul în care ea coboară și stă alături de oameni, lângă focul de tabără, m-a bucurat mult atunci când o scriam.

L.-C.T.: Pe de altă parte dacă “subiectele te caută” (tu ai zis) de ce crezi că acesta te-a căutat? Ce ne transmite el? Ce ne transmite cartea? Ce trebuie să înțelegem?

S.A.: Trebuie să înțelegem că alegerile pe care le face un om nu pot fi judecate cu corectitudine decât dacă știm absolut tot contextul în care a fost făcută acea alegere. Bine ar fi să nu le judecăm deloc, dar când ele fac istoria, nu ne putem abține. Ar mai trebui să înțelegem că oamenii nu erau altfel pe vremea aceea, ceea ce face ca lucrurile să fi fost, probabil, mult mai greu de înfăptuit decât par la o primă vedere, într-o carte de istorie. E simplist să spunem că erau viteji. Cred că le era foarte frică, cred că frica a avut un rol important în multe cuceriri. În mod conștient, propus, cartea vrea să transmită că în toate micile lupte personale care adesea ne consumă complet energia, nu trebuie să pierdem din vedere că în jurul nostru se dau și lupte mari, în care ar fi de dorit să avem rolul nostru. Istoria se scrie cu oameni care nu au timp de ea, pentru că au tot felul de probleme în familie, în viața personală. Neimplicarea este și ea un rol pe care-l jucăm. Cărțile, poveștile transmit însă adesea și lucruri pe care autorul lor nu și le-a propus, iar asta este cea mai mare magie a unei povești, felul în care ea vorbește fiecărui cititor pe limba lui, ocolind autorul.    

L.-C.T.: Cartea nu are nici început, nici sfârșit. Pare că nu te-ai hotărât cum să închei. Așa este? De ce a fost greu să te hotărăști?

S.A.: Cheia acestei decizii se află în fragmentele: „nimeni nu-i poate cunoaște începutul și sfârșitul, căci Povestea a fost aici dinaintea oamenilor și a timpului” și “Povestea va fi aici câtă vreme vor exista oameni și dincolo de ei. De aceea nimeni nu-i poate cunoaște sfârșitul, căci nimeni nu va fi acolo ca să-l vadă. Trupul ei de aer și cuvânt, răscolind deopotrivă oameni și lucruri, mânându-i în luptele care formează viața lor, va mai cutreiera o vreme fața pământului pe care inorogii vor alerga din nou fără teamă, ca în zilele dintâi.” Am predat romanul în mâinile Poveștii, dar pentru aceasta el nu trebuia să aibă început sau sfârșit.

L.-C.T.: Povestea a început, dacă am reținut bine, de la o singură frază găsită de tine într-o cronică în care se amintește de un grup de cruciați valahi rebeli printre care era și o femeie. Poți te rog să ne divulgi tot?

S.A.: Episodul mi-a atras atenția dintr-un articol foarte scurt și cu un ușor caracter de știre senzațională. Am luat urma subiectului și l-am regăsit, tratat cu multă seriozitate și cu surse din perioada respectivă citate într-o teză de doctorat publicată de Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, numită Ioan de Capestrano și Cruciada târzie. Autorul său, istoric și filolog, reconstituie faptele pornind de la izvoarele medievale pe care le-a citit în latină, fiind cunoscător al limbii. A beneficiat de niște stagii de cercetare în Italia și a avut acces la un mare număr de surse originale. Autorul se numește Iulian Mihai Damian și este lector universitar doctor la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. O altă carte pe care m-am sprijinit ca să construiesc Ultima cruciadă este Din mâinile valahilor schismatici, a domnului profesor Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, un expert al istoriei medievale a Transilvaniei. Am căutat mult cartea aceasta, înnebunisem pe toți cunoscuții cu ea. Într-un final am avut norocul să fie reeditată, iar ziua în care mi-am cumpărat-o a fost o mare sărbătoare pentru mine, m-am bucurat mult. Grupul de cruciați rebeli care a pornit un atac dezorganizat asupra armatei otomane în momentul în care ambele armate se pregăteau să se retragă era mai mare decât apare el în romanul Ultima cruciadă. Am imaginat ca nucleu al acestui grup atestat istoric un grup mai mic, valah. Faptul că printre ei a existat și o femeie anonimă apare într-adevăr în cronici.

L.-C.T.: De ce l-ai ales, totuși, pe Ioan de Hunedoara? Nu este singurul care l-a bătut pe Mehmed al II-lea Fatih, învingătorul Constantinopolului. Îl mai avem și pe Vlad Țepeș, și Ștefan Cel Mare i-a învins armatele.

S.A.: De Ștefan cel Mare nu m-aș apropia niciodată după Mihail Sadoveanu. Cred că nimeni nu poate scrie după Sadoveanu, despre Ștefan cel Mare. Când eram mică mi se părea că sunt de fapt unul și același, dar nu s-a prins încă nimeni. Cu Vlad Țepeș e posibil să am vreodată o vorbă. Deocamdată va apărea cât de curând un mic roman pentru copii, al optulea volum din seria Istoria povestită copiilor, cu acest subiect. Ceea ce a înclinat balanța – cu toate că nodul gordian al relațiilor dintre ortodocși și catolici în Transilvania, în 1456, deja înclinase mult balanța spre Iancu – a fost și episodul acela cu cruciații-țărani care au nesocotit porunca de retragere a lui Iancu, făcându-l să se întoarcă după ei și să câștige cetatea și bătălia. Mă înflăcărează mult părțile care nu se cunosc din istorie, iar episodul acesta este povestit ca ”nu se știe din ce motiv, un grup de cruciați-țărani etc”. Nu am rezistat acelui “nu se știe din ce motiv”.

L.-C.T.: Apropo de cruciați. Îmi pare că bătălia de la Belgrad nu este ultima cruciadă, că azi trebuie să ducem o alta, pe câmpul culturii. Un război nevăzut, culmea (!) nu doar cu islamul radical, ci și cu stânga radicală. Ce părere ai? Cum vezi aceste amenințări?

S.A.: Îmi vine în minte recenta schimbare a statutului de muzeu al catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în cel de moschee. Nu cred că promisiunile vor fi respectate, nu cred că vor mai fi primiți vizitatori în catedrala Sfânta Sofia. Am avut privilegiul să o văd și m-am simțit în ea ca și cum aș fi coborât pentru câteva minute într-un Bizanț păstrat viu undeva, într-un loc suspendat între timpuri. Într-adevăr, tot mai des astăzi pare că ne aflăm în mijlocul unei cruciade camuflate. Pare greu de crezut că, după toate lecțiile istoriei, după conștientizări ale tuturor efectelor unor decizii radicale, pe care ni le-a dat perspectiva timpului, continuăm să ne învârtim în cerc. Cred că o cheie se află și în cunoașterea, pe orice cale – din literatură, din lucrări de specialitate – a evenimentelor din trecut și mai ales a urmărilor unor astfel de decizii radicale. Întotdeauna când se strică un echilibru, sistemul balansează mult mai departe către extremele lui decât se așteaptă cei care îl strică.

L.-C.T.: Simona, ce mai scrii? Ce ai mai scris? Ai început un nou roman sau ai continuat cu seria ta de istorie pentru copii sau cu alte biografii romanțate? Ce ne pregătești?

S.A.: Întotdeauna mă tem de întrebarea aceasta. În timp ce lucrez la ceva nou am perioade chinuitoare de nesiguranță și temerea mea este că voi vorbi despre noul roman, iar el până la urmă se va dovedi de fapt doar o încercare nereușită care probabil că nu va apărea niciodată în librării. Știu că asta spune multe despre mine, îmi asum să o recunosc deschis. Așadar, scriu într-adevăr ceva nou, dar nu pot da detalii pentru că este încă mult prea devreme. În seria de cărți pentru copii am predat deja editurii volumul opt, Vlad Țepeș și Ordinul Dragonului, și am început să lucrez la volumul nouă, Iancu de Hunedoara și legenda fântânii din castel. Ele vor apărea împreună în această toamnă. Mi-ar plăcea să mai scriu și o nouă biografie romanțată, dar nu știu dacă este posibil să am două titluri în această colecție.