Roman inedit de Françoise Sagan, în Biblioteca Polirom: Cele patru colţuri ale inimii

Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unei cărţi-eveniment, romanul inedit Cele patru colţuri ale inimii de Françoise Sagan, o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic, un roman cu totul bulversat. Descoperit în manuscris de fiul romancierei, Cele patru colţuri ale inimii a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu.

Cele patru colţuri ale inimii pune în scenă un subiect predilect al operei lui Françoise Sagan – un păienjeniş de tensiuni amoroase în sînul unei familii burgheze. Ludovic Cresson, fiul unui industriaş bogat, se reface după accidentul de maşină provocat de soţia sa, Marie-Laure, „sofisticată, incultă”, o femeie care acum îl tratează ca pe un handicapat, îndepărtîndu-l de ea. Cînd mama acesteia soseşte la reşedinţa lor de pe domeniul La Cressonnade, tînărul se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Inteligenţa, umorul, eleganţa cu care autoarea trece peste drame, toate acestea la un loc construiesc o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic în acest roman bulversant.

„Această carte (…) răspunde nevoii noastre de poveste, ce nu ne dă pace cîteodată. Şi ne vorbeşte despre disperare cu rafinamentul de care avem nevoie atunci cînd ne afundăm să bem un coniac vechi într-un fotoliu de piele ce ne cunoaşte atît de bine, încît aproape că putem să dispărem în el. Şi tot această carte ne strecoară cîteva sfaturi bune: nu trebuie, ne dojeneşte Sagan ca şi cum ne-ar fi greu să învăţăm odată lecţia, nu trebuie «niciodată să îi laşi pe ceilalţi să te uite sau să te desconsidere».” (Le Monde)

„Este extraordinar că acest roman inedit al autoarei faimosului Bonjour tristesse a ieşit din coma în care intrase la rîndul său (întocmai ca Ludovic Cresson, eroul cărţii). E o poveste formidabilă, captivantă, abil (re)construită de fiul scriitoarei, Denis Westhoff, cu instrumentele delicate ale chirurgiei reparatorii. De aceea nu se observă nimic. În schimb, chiar spiritul lui Sagan hoinăreşte pe aici, mînat de un vădit entuziasm cu care dinamitează un munte de resentimente persistente şi se desparte de toţi (cu excepţia celor doi amanţi nesiguri şi puri), de sufletele lor jalnice, goale-goluţe, zgribulite şi scăldate în ipocrizie.” (Le Parisien)

Fragment

„Când Fanny s-a trezit, crezând că nu dormise, ca după o adevărată noapte de amor, el nu mai era acolo. Pentru o clipă, s-a simțit jignită că plecase de lângă ea fără să-i spună, că „avusese îndrăzneala“ s-o părăsească. În asta a recunoscut, căscând și întinzându-se, semnele posesivității în dragoste. Își repeta: „Așa este, fără nicio îndoială“ și încerca să-și definească sentimentele, dar nu-şi descoperea decât o stare de bine și oboseala corpului.

Senzualitatea lui Fanny consta în fidelitate. Și niciodată diminețile nu semănaseră cu cele când se trezea alături de Quentin, cu excepția celei de acum, prima după atâția ani, datorată acestui băiat obraznic, mai tânăr decât ea. Nu-și punea problema diferenței de vârstă, nu se îngrijora nici din cauză că era soțul fiicei sale, Marie-Laure, care scăzuse mult în ochii ei, nici din cauză că toți îl credeau pe jumătate nebun. Și-a amintit că Ludovic i-a spus: „Vă iubesc“, fiindcă ea subliniase că nu el conducea mașina vinovată în ziua accidentului, fiindcă măcar ea își amintea asta. Un „Vă iubesc“ pe care nu încetase să-l repete, mai tare sau mai încet, mai ales în această noapte. Ce înseamnă asta, un bărbat care vă iubeşte, dacă nu obrajii lui țepoși, tăcerile lui întrerupte de cuvinte imperceptibile, dar evidente, această nerăbdare și frică resimțite în egală măsură?

S-a îmbrăcat cu grijă, cu o rochie făcută pentru ea de un creator de modă despre care ştia că nu iubeşte femeile, dar, văzând-o, n-ai fi crezut asta. Îi displăcuse totuși profund să se ridice din pat și să abandoneze așa, pe marginea unei căzi, mirosul amantului, amestecat cu al său. Iar când a coborât în salonul casei din La Cressonnade la micul dejun, nu s-a mirat și nici nu s-a îngrijorat de numeroasele complimente primite. S-a amuzat mai degrabă, ca de un lucru evident. Nu i-a aruncat nici un surâs amabil lui Ludovic, care stătea în picioare în spatele scaunului ei, strălucitor, bronzat, îmbujorat, cu ochii lui migdalați, gura întredeschisă, corpul înclinat, clipind cu privirea îndreptată spre ea.

— Ce femeie! a exclamat Vulturul călător, singurul de vârsta ei, pe care ar fi putut să-l seducă fără să işte un scandal.

— Perfect adevărat, a aprobat Philippe fără vreo reținere, fiindcă, orice ar fi fost, iubea femeile și avusese câteva copleşite de atenţiile lui la micul dejun.

Pentru o clipă, l-a cuprins nostalgia.

— E în mare, mare formă, a fost de acord Marie-Laure, a cărei invidie subită era fără echivoc.

— Într-adevăr! a strigat Ludovic cu entuziasm spontan, care l-ar fi putut compromite dacă n-ar fi fost atât de sincer.

„Este a mea“, își spunea. „Acum două ore, goală, în brațele mele, îmi spunea…“

Lacrimi de recunoștință, de fericire, de mândrie i-au umezit ochii.

— După masă, vă duc să vedeți prăpastia din Saultes, a spus Henri, apoi, văzându-le privirile intrigate, a adăugat: Astăzi e duminică, am chemat avionul de la fabrică, Beechcraft-ul. Trebuie să-i arăt lui Fanny toată zona. N-a văzut decât magazinele de aici.

— Cred că Fanny a văzut tot ce era mai bun în La Cressonnade, a spus Philippe cu un zâmbet insinuant, însă nimeni n-a remarcat ciudățenia afirmației, nici chiar persoana în cauză.

Orice amenințare s-a risipit dintr-odată după ceaiul delicios. Ce marcă o fi? Întrebat, Martin aproape că a roșit rostind Lipton. Adevărul e că, fără să-și dea seama, în acea dimineață, Fanny îi făcuse pe toți să roșească, cuprinși de o nostalgie incontrolabilă și violentă, cum păţesc câteodată oamenii fericiți și împliniți.”

---

Françoise Sagan (pseudonimul lui Françoise Quoirez, inspirat de numele prinţului de Sagan, un personaj al lui Proust) şi-a făcut debutul la nici 19 ani, cu romanul Bonjour tristesse (1954; Polirom, 2015, 2018), distins cu Premiul Criticii în acelaşi an. A dus o viaţă intensă, plină de succes, fiind considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. A publicat peste 50 de titluri, romane, povestiri, piese de teatru, eseuri şi memorii, dintre care amintim: Un certain sourire (1956), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms… (1959; Vă place Brahms?, Polirom, 2015), Toxique (1964), Des bleus à l’âme (1972), Musiques de scènes (1981), Avec mon meilleur souvenir (1984), De guerre lasse (1985) şi Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987). În 1985 a fost recompensată cu Premiul Prinţul de Monaco pentru întreaga operă. S-a stins din viaţă în 2004. Multe dintre romanele ei s-au bucurat de ecranizări celebre, cu distribuţii de excepţie. În 2010, în onoarea mamei sale, Denis Westhoff a înfiinţat Premiul Françoise Sagan.