Una din ultimele mărturii[1] ale celor care au fost implicați în făurirea României Mari și în prima conflagrație mondială a apărut anul trecut, un gest editorial remarcabil, având în vdere că au trecut doi ani de la Centenarul României Mari și, teoretic, interesul public, atât
Țin în mâini noua carte scrisă de Ani-Eliza Busuioc și publicată recent la Editura Basilica a Patriarhiei Române. Am lecturat-o cu dorul acela de a o parcurge pe nerăsuflate. Dar adeseori, acesta mi-a fost frânat de adâncimi neașteptat de profunde ale textului. Ele te provoacă
O rețea nevăzută care subtilizează și care acaparează stări așezate în lumini din ce în ce mai diluate sau mai concentrate, în zone blurate sau foarte bine vizitate de claritate și de toate tonurile ei sunt toate încăperile pe care le face vizibile și
Teritoriile visului sunt fără sfârșit, nu au și nici nu dispun de resurse pentru limite, pentru eventuale închideri ale desfășurărilor lor, pentru prinderea și așezarea în tipare fixe, sau pentru definitivarea contururilor ce le-ar putea aranja într-un fel de corp, de stări stabile fizic sau
Despre carte, istoricul ce a revalorizat-o, Daniel Cain, notează chiar pe prima copertă: „O mărturie viscerală, un personaj cu un destin ieșit din tipare”. Și ne vom convinge pe deplin asupra acestor aprecieri, citind cele trei părți, în fapt, cărți distincte la prima tipărire, din