Teritoriile visului sunt fără sfârșit, nu au și nici nu dispun de resurse pentru limite, pentru eventuale închideri ale desfășurărilor lor, pentru prinderea și așezarea în tipare fixe, sau pentru definitivarea contururilor ce le-ar putea aranja într-un fel de corp, de stări stabile fizic sau într-un cadru somatic. Poezia încurajează aceste nelimitări, aceste ample curgeri și scurgeri de lumi între lumi, de imagini peste imagini, de REM-uri continue și prelungi, fără capăt și fără sfârșit. Poezia nu obosește să desfacă toate aceste tresăriri în cuvintele ei, în propunerile pe care formele ei le acceptă și le aduce în lumină pentru cei care le pot vedea și și le pot asuma, sau așeza mai departe în propriile stări și forme ale vieții care îi stochează și îi concepe.

   Dumitru Fanfarov se mișcă fluent și cu mare siguranță pe aceste suprafețe alunecoase și aride ale visului, pe aceste plăci turnante ale poeziei, iar toată această acumulare de experiențe este redată într-un discurs ușor „violentizat” în esențele lui, unul care conține și dispune de forme de violență subtilă, subtilizată de cuvinte și transpusă, mutată în momente poetice intense și ocrotite de siguranța mesajului propagat și amplificat tot timpul, așezat într-o larmă sonoră densă și greu de evitat.

   stepă și transă este cartea care își divulgă și își impune visele în poemele aflate în corpul ei, în cuvintele lor care construiesc un vizibil șantier oniric, unul care iese din zona de întuneric, din universul nocturn și își transportă firesc stările și expunerile în registrul diurn care le acceptă cu toate conținuturile lor în structurile lui luminoase și vizibile. Poezia de aici se smulge din mrejele oricăror constrângeri și își impune desfășurările firesc pe propriile teritorii și zone ale lor acceptate. Poezia aceasta spune mult pe suprafețe mici și spune și mai mult acaparând altele noi și adjudecându-și astfel cuprinderi pe care se poate desfășura și spune mai departe.

… ne întâlneam cu vrăjitoarele în noapte

   piruete pe-un vinil filosofic c-un buchet de mixandre

   ziceau că suntem mai aproape

   și nu-mi mai trebuia nimic

   treceam mai departe…

   Dumitru Fanfarov propune dezvăluiri prin cuvintele poeziei, propune și impune discursuri consecutive și concentrice care se transformă în tot felul de mantre ce se repetă până când textele poemelor se transformă în refrene, refrene ce nu mai ies din starea repetitivă care s-a disponibilizat în mintea care le-a acceptat. Corpul începe să se miște necontrolat pe ritmurile impuse de cuvinte și își caută singur accentele care îl pot conduce spre ieșirile disponibile din această cursă impusă de text și de transele lui.

… aduc acum inele pentru toți poeții lungi în degete

   acum aduc plocoane pentru toți poeții florii negre

   acuma ți-aduc ție ceea ce-ți trebuie

   din paltonul de anticar pierdut la petreceri

   am asul golăniei sau asul de bumbac

   glasul de hoinar ce-l porți adânc vânturat

   în pădurile de nerv gol pușcă trag nădejdi zbang!

   tinerețea-i delincventă prin esență

   la fel și avântul ce ne poartă spre altă speță…

   În stepă și transă ne mișcăm permanent într-un poem visat, într-un univers creat și scris intenționat pentru a-i fi consumate și ascunse aceste experiențe nelimitate, aceste stări care nu se sfârșesc odată cu încheierea lecturii. Tot timpul, mai departe, în continuare:

… poemele ne zăngăne în frame-uri multicolore….,

iar efectul lor rămâne în creierul disponibil să le continue traseele pe care visul acesta lung le induce și le lasă să își caute mai departe limitele inexistente. Dumitru Fanfarov și-a făcut din poezie un fel de armură, una care protejează din interior spre exterior, care lasă cuvintele să treacă de platoșa ei protectoare și le păstrează înăuntru ca într-un adăpost, amplificând mai departe stările acestui vis fluent și interiorizat.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.