Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Armura străpunsă de Anna Gavalda, apărut de curînd în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă. Volum disponibil şi în ediţie digitală.

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)

„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)

„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)

Fragment

„Locuiam într‑un apartament gata mobilat, cu tot ce se subînţelege mai deprimant prin cuvântul ăsta, farfurii prea grele, tacâmuri prea uşoare, paturi prea moi, perdele prea sintetice, lucruri prea tâmpite (aveam, îşi aduc aminte şi copiii, un piranha împăiat care stătea pe un soclu deasupra şemineului), scaune prea înalte şi o canapea prea urâtă. Incet‑incet, am reuşit să înlocuiesc totul – timpul petrecut rătăcind prin raioanele magazinelor universale nu sfârşea înecat pe fundul unui pahar –, doar că în ce priveşte paturile şi canapeaua eram mai puţin curajoasă. Ar fi trebuit să mă ocup de livrare, deci să stabilesc o dată, deci să planific, deci nu. Mi se cerea prea mult. Or, întâmplarea face că, în urmă cu o săptămână, fuseserăm toţi trei la Marché Saint‑Pierre să cumpărăm materiale pentru carnavalul de la şcoală. Să împlinesc viitorul, nici gând, dar să fardez prezentul, să‑l înzorzonez, să‑l neg, să‑l fentez confecţionând travestiuri, cu plăcere. Alice, cine‑ar fi crezut, voia o rochie de prinţesă, aşa că ne‑am scăldat în nori de tul, voal, muselină, satinet şi plumetis, pe când Raphaël, cine‑ar fi crezut, voia să se costumeze în pokémon. Datorită lipsei lui de imaginaţie am dat, într‑un magazinaş de pe rue d’Orsel, peste o mină de aur cu blănuri sintetice. Vizon, vulpe, nevăstuică, şinşilă, iepure, Pikachu, chihuahua, nu mai ştiam încotro să întoarcem capul şi pe ce să punem mâna mai repede, aşa că a trebuit să chem un taxi ca să ne‑ajute să cărăm până acasă toate acele îmbrăţişări închise în saci de plastic imenşi.

Chiar în seara aia am transformat canapeaua noastră îngrozitoare în pântecul lui Oum‑Popotte. Ideea asta genială n‑a fost a mea, ci a lui Raphaël. Sau mai degrabă a lui Claude Ponti, care are geniul blăniţelor celor mai mătăsoase. Există întotdeauna în cărţile lui un moment în care micul erou cu viaţă aspră şi grea – fiindcă până acum m‑am complăcut o grămadă în durerea mea, dar n‑am pomenit de cea a copiilor mei, care pierduseră un tată amuzant şi drăguţ ca soţul meu – găseşte refugiu în nişte braţe de o moliciune fără margini. E ceva imposibil de descris, trebuie să‑i citeşti cărţile ca să înţelegi ce însemna noua noastră canapea pentru Alice şi Raphaël. Pântecul lui Oum‑Popotte, cel al părinţilor lui Oups, Foulbazar şi ai micului Pouf. Nu mai era o canapea, ci o dihanie uriaşă şi blândă, care‑i înghiţea când se întorceau de la şcoală sau când se simţeau prea nedreptăţiţi şi care‑i înfăşura în nesfârşite dezmierdări. Nişte dezmierdări cu atât mai tandre, cu cât făcusem nişte perne mari ca s‑o poată strânge şi ei în braţe. În ciuda acarienilor, metrajele alea de blană au fost, de departe, cele mai chibzuite cumpărături pe care le‑am făcut de‑a lungul întregii noastre convalescenţe.

Am trecut în living, ziceam, şi tu ţi‑ai scos imediat balerinii ca să te ghemuieşti în burta prietenului nostru, indoindu‑ţi picioarele sub tine şi baricadandu‑te cu perne.

Eu stăteam cum îmi plăcea mie, adică pe jos, şi te priveam cum te lăsai înghiţită de Oum‑Popotte cu zâmbetul liniştit şi faţa încântată a unei fetiţe care avusese o zi de şcoală mult, mult prea lungă.

Ne‑am privit.

Ţi‑am propus un ceai (alcoolicii nu beau niciodată) (după asta îi şi recunoşti) şi m‑ai întrebat dacă n‑am mai degrabă vreo tărie să‑ţi ofer (grozav), nu, dar ah, ce bine pica, mi se părea că‑mi mai rămăsese pe undeva o sticlă de whisky. Ce noroc, zău aşa. Am umplut pentru fiecare cate‑un pahar obişnuit (era un apartament mobilat, n‑aveam pahare mai mici) şi, cu ceaiul nostru de muşeţel în mână, ne‑am sprijinit din nou cu spatele – tu, de burduhanul tău, eu, de peretele meu.

Am băut.

Copiii dormeau, eram legănate de râsetele şi de larma glasurilor de petrecăreţi de jos, lumânările răspândeau o lumină plăcută, radio Fip destindea atmosfera şi noi ne priveam.

Nu ştiam nimic una despre cealaltă, doar că suntem amândouă genul care varsă câteva lacrimi la o tejghea de zinc într‑o dimineaţă de iarnă în Paris.

Ne priveam, ne cântăream, ne apreciam.

Tu sorbeai din pahar, aşa că mă forţam să fac la fel. Era greu. Eram la pământ. Mă agăţam de paharul meu ca un boxer de corzile ringului. Tu te‑ai lăsat pe spate, ţi‑ai pus o pernuţă pe burtă şi m‑ai întrebat:

— Unde e tatăl lor ?”

---

Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, distins cu Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi, printre care se numără şi 35 de kile de speranţă (2002; Polirom, 2017), şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008, 2015), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015, 2019) şi O viaţă mai bună (2014; Polirom, 2016, 2017).