Literatura înlesnește și desăvârșește anumite legături între fețele văzute cu cele nevăzute ale lumii, ale încăperilor ei așezate în fiecare miez al ei și disponibilizate mai departe de alăturările și împreunările lor, de mersul în continuare astfel, împreună și fără ca vreunul dintre aceste noi simțuri, simțiri și trăiri ale lor să mai obosească de-a lungul acestei al spuneri și al adăugării care le tot crește și care le face din ce în ce mai vizibile și de neocolit, din ce în ce mai cuprinse în tot acest spațiu sau timp, timp al întrebărilor continue și al căutărilor modurilor de pătrundere în acel adânc în care orice urmă se pierde, iar fiecare poveste a facerii lor se păstrează intact în fiecare dintre cuvintele ce rămân și mărturisesc despre fiecare moment al (des)facerii acestor povești.

   Ioana Nicolaie intuiește, trăiește și poate să descrie multe dintre aceste însușiri pe care adâncimea cuvintelor le poate aduce și le poate scoate la iveală din corpul care le ține, din fiecare organ care le păstrează urma și care le memorează amprenta, iar mai departe le așază în stările necesare în care pot fi văzute, apropiate, cunoscute și citite, iar în continuare trăite odată cu aceleași intensități care pot să încapă în fiecare desfășurare a lor în poveste, în textul ei. Suntem cititori și martori totodată de fiecare dată când are loc întâlnirea cu ceea ce Ioana Nicolaie poate și îndrăznește să (ne) spună, cu fiecare dintre durerile și trăirile neacoperite ale lumii care își fac loc în literatura scrisă de ea și în toate aceste transe induse de această lectură care nu se oprește odată cu închiderea cărții.

Secretul stă în temperatură, și nu în cea întinsă la maximum, ci în aceea din miezul din inimă…

   Există un fel de plutire a durerii, a suferinței, a acumulărilor lor în tot ce poate să le țină dintr-o fire de om care încearcă să le spună, nu să le uite și în fiecare poveste cuprinsă în Miezul inimii și lăsată în fiecare revărsare îngăduită de umplerea ei să dospească sau să aducă la îndemâna noastră explozia necesară a fiecărui por simțitor și dispus să așeze mai departe în inima lui aceste cutremure, cutremure ce pot să deschidă și să propună acel coridor necesar fiecărei treceri prin și de spaimele lor. Se poate întoarce fiecare privire, se poate opri timpul și se pot retrăi aceste intensități, dar se poate continua și merge mult mai departe, mult mai adânc decât ne lasă vederea să poată să fie văzut, înțeles, dezlegat.

De timpul suferinței nu scapă nimeni, am înțeles pe dată. Diminețile și prânzurile s-au amestecat, iar pleoapele nu se mai potriveau una cu alta…

   Miezul inimii ne întoarce în fiecare pliu de timp neuitat, în fiecare moment rămas încrustat în chihlimbarul păstrat și așezat la vedere de vremuri, de fiecare disponibilitate îngăduită de timp să se spună, să nu se uite și să rămână în aceste cuvinte, în fiecare răspuns pe care îl lasă în urmă ca martor fiecare poveste. Din lumea cea mică în care a trăit și a văzut intens un copil se formează o dioramă complexă ce ne arată cruzimi și trăiri ale istoriei mari, ale istoriei vii, ale lumii care le ține, le păstrează și care încă în fiecare miez al ei le mai poate cuprinde. Suntem prinși și lăsați să citim, să memorăm această nesfârșită călătorie.

Mă așezasem la geam, urmărind descompunerea realității. Mai târziu, după ce se va fi făcut întuneric, aveam să întind fotoliul meu și pe cel din față astfel încât să obțin un fel de pat. Îngust, în care, dacă ești singură, poți să-ți strângi genunchii spre bărbie. Și poți ațipi, fără să rămâi cu lumina aprinsă…

   Păstrăm fiecare dintre noi urme după această lectură, rămânem însemnați de fiecare atingere îngăduită de apropierea de fiecare poveste, ne rămân de căutat, de văzut anumite lumini și anumite semne pe care aceste întoarceri în timp și în oricare miez primitor al lui ni le pun la dispoziție, ni le disponibilizează și ne încurajează să le păstrăm mai departe în firile și în gândurile noastre. Miezul inimii este corpul care ține în senzorii lui și în fiecare ramificație a lor gânduri și frânturi despre lumile care nu pot și care nu trebui să dispară niciodată și nici amintirile lor, ci trebuie toate adăugate de fiecare dată oricărei noi povești despre ele. Înțelegem și știm că nimic nu se pierde odată cu fiecare emoție ce ne răvășește și ne împlinește lectura, odată cu fiecare nouă însingurare pe care o îngăduie fiecare apropiere de fiecare miez, de fiecare astfel de loc în care trăirile nu se spun ci se ard, în care viața nu se oprește, ci se toarce continuu și neobosit în toate aceste fire care duc și formează spirele protectoare ale acestui infinit și nesfârșit miez al lumii.

Zilele s-au lipit apoi cu un aracet compact…

   Citim și înțelegem apropierea, o simțim și o adăugăm trăirilor noastre și fiecărui semn lăsat de ele mai departe în fire. Fiecare apropiere de căldura menținută și îngăduită de miez ne propune acea înțelegere necesară și așteptată, acel acord desăvârșit de dezvăluirea și de desfacere a lumii unde aflăm că miezul inimii este acolo unde vom desluși și vom pricepe ce este și cum vine luciferaza, iar că acolo unde mama urlă se află și îi poate fi adunată, strânsă la piept și adăugată căldura și lumina lui toată.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

editor: Logos, Indagatoris

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.