O altă escala pe care am preferat-o de mai multe ori în drumurile noastre din Grecia către țară, a fost orașul bulgăresc Veliko-Târnovo. Care este destul de cunoscut și vizitat de către turiștii români, din mai multe motive. În primul rând raportul dintre preț și oferta turistică este imbatabil, greu de găsit în România. Secundo – este aproape de România. Te poți repezi și într-un week-end. În al treilea rând, Veliko-Târnovo este un oraș foarte frumos, care păstrează un patrimoniu arhitectural care îl face atractiv, caci istoria locurilor este impresionantă, lungă, agitată, tipică pentru Balcani. A fost un oraș important încă din timpul Primului țarat bulgar. Răscoala aromânilor Petru și Asan din 26 octombrie 1185 împotriva stăpânirii bizantine a dus la crearea celui de al doilea țarat bulgar. Sunt sigur că istoriografiile bulgară și română nici acum nu au ajuns la o înțelegere în ceea ce privește originea celor doi frați Asănești și a dinastie pe care au format-o. Cert este că Veliko-Târnovo s-a dezvoltat mult în perioada medievală, având și o poziție strategică, devenind capitala țaratului bulgar. Noi i-am zice vlaho-bulgar. Ce și cine era la nord de Dunăre prin 1185 nu prea știm. Orașul era protejat de ziduri groase de apărare iar în interior trăiau aproape 15.000 de oameni, ceea ce nu era puțin pentru Evul Mediu balcanic. Până să ajungă turcii și să complice lucrurile. Pe un deal care domina întreaga zonă, am vizitat de două ori cetatea medievala precum și o biserică. În oraș trăiau, pe lângă bulgari și armeni, evrei și chiar negustori franci. Din păcate, nici bulgarii nu i-au putut opri pe otomani care le-au asediat trei luni capitala, cucerind-o în iulie 1393. Din Veliko-Târnovo ar mai fi izbucnit două revolte antiotomane, în 1598 și 1686, putem bănui cât de sângeros reprimate de turci. Orașul a fost capitala mai multor provincii otomane până la revoltele din 1875-76, care au constituit unul din motivele izbucnirii războiului ruso-turc, pe care noi îl desemnăm drept Război de Independență. Și pentru bulgari acela a fost unul foarte important, căci au scăpat și ei parțial de turci. La 7 iulie 1877 Veliko-Târnovo a fost eliberat de ruși, iar prin Tratatul de la Berlin a redevenit capitala micului principat bulgar, care se întindea între Dunăre și Munții Stara Planina, practic jumătate din Bulgaria de azi. Prima Constituție bulgară a fost ratificată de o Adunare Națională la Veliko. Însă prin Constituție capitala era transferată la Sofia. O palidă consolare a fost proclamarea independenței complete de Imperiul Otoman, de către regele Ferdinand, la Târnovo la 5 octombrie 1908.       

În frumosul oraș bulgăresc ar trăi și o sută de români, pe lângă cei 59.649 de bulgari și 2.250 de turci. Eu nu i-am întâlnit. Poate că sunt căsătoriți cu bulgari/bulgăroaice, cine știe sau și-au deschis afaceri prin zonă. O fi fost Jivkov un dictator comunist extrem de longeviv și loial URSS, dar totuși avea sânge bulgăresc în vene, mai avea o fărâma de patriotism local, altfel nu-mi explic cum a putut feri orașul vechi de distrugeri ample. Regimul comunist a ridicat cartiere de blocuri tipice dar nu dărâmând casele vechi, unele chiar de sute de ani. De aceea merită vizitat Veliko-Târnovo. Te strecori pe lângă blocurile de la intrare, te cazezi într-un hotel ieftin și curat, trei stele sunt chiar trei stele, și o poți lua la pas spre centrul vechi, format din case tipic balcanice, cu un cat, cum erau și în Vechiul Regat înainte de marea sistematizare ceaușistă. Urme mai persistă. La parter se află magazinele cu suveniruri, cofetării, chiar și mici librării. Într-o alimentară de cartier, aflată în apropierea hotelului unde ne-am cazat, m-am alimentat cu bere. Bulgarii, fiind frații noștri, au adoptat obiceiul de a vinde berea la sfântul pet de plastic de 2,3 litri, obicei care în sclifosita Grecie nu exista. Sper să prind vremurile când voi putea cumpăra un pet de 3 litri de Mythos. Să se dea și elenii pe brazda noastră balcanică. Urmând drumul principal ajungi aproape de cetatea medievală, pe care am vizitat-o de două ori și de fiecare dată mi s-a părut că bulgarii au reclădit o bună parte din ea recent, numai pentru a o folosi în scopuri turistice. In 2019 căldura era iarăși înfiorătoare iar copiii prea puțin dispuși să urce în vârful ei. Nu vedeau rostul. Ne le prea place istoria.  

În simpaticul oraș bulgăresc funcționează și două instituții de învățământ superior, Universitatea Veliko-Târnovo care ar avea 18.000 de studenți și Universitatea Militară Vasili Levski, care ar fi cea mai veche din Bulgaria. Mai mult ca sigur, absolvenții ei au luptat împotriva noastră în 1913 și 1916-18. Ajungând numai în timpul verii, nu i-am întâlnit pe studenți, aflați în vacanța de vară, probabil muncind pe litoralul bulgăresc în sutele de hoteluri luate cu asalt de români, în căutarea all-inclusive-ului perfect. Multe biserici istorice dovedesc importanța pe care a avut-o orașul de-a lungul istoriei Bulgariei. Din această perspectivă, pare logică înfrățirea lui cu Iașiul. Există chiar și biserica purtând hramul Sfântului Demetris din Salonic, unde s-a anunțat rebeliunea fraților Petru și Asan. Într-un tablou care înfățișa orașul în anul 1885 se pot observa și turnurile ascuțite alea mai multor geamii. Cum în cele trei opriri nu le-am văzut, tind să cred că bulgarii au avut grijă să le dărâme după preluarea lui.

Prima dată când ne-am oprit în Veliko-Târnovo, în vara anului 2015, pe drumul spre casă, din Corfu, ne-am cazat la un hotel din centru care ne-a întâmpinat în camera cu o sticlă de șampanie. Era cald, condusesem șapte ore, deci ne-am repezit la piscina de la ultimul etaj. De unde am admirat întreaga panoramă a orașului. Inclusiv brațele uriașe ale unei instalații de nocturnă. Nu auzisem de vreo echipă de fotbal din Veliko-Târnovo înainte de 1989, când eram un mic expert în fotbalul bulgăresc. Orașul a avut o echipă de fotbal bunicică, numită F.C. Etăr 1924, care a câștigat campionatul în 1991 dar care s-a desființat (probabil că a dat faliment) în 2013. Sună destul de cunoscut, nu? Câte echipe românești cu tradiție nu s-au desființat și reînființat din 1990 încoace…

Întorcându-ne din Thasos în 2019, am hotărât să ne oprim, pentru variație, lângă Veliko-Târnovo, în Arbanasi. Micul sat (acum, căci nu are decât vreo 300 de locuitori stabili) are o istorie la fel de interesantă precum a orașului din apropiere. Probabil înființat de către albanezi, căci arbanasi înseamnă albanez în bulgară, cunoscând apogeul dezvoltării sale după a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Arbanasi avea și o mie de case, populația fiind formată din negustori bogați, care făceau comerț cu orașele săsești de la noi (Sibiu, Brașov) din Transilvania dar și cu Principatele Române sau cu Rusia. Cu banii câștigați s-au ridicat și cinci biserici. Care au primit substanțiale donații de la domnitorii fanarioți din Valahia și Moldova. Tatăl lui Vasile Lupu, domnitor al Moldovei intre 1634-1653 și încă o scurtă domnie in 1653, negustorul bogat, dintr-o familie elenă, Nikolai Coci, s-ar fi născut aici. [1]Locul era sigur căci altfel nu se explică de ce multe notabilități ale timpului au ales să se refugieze aici (Nicolae Brâncoveanu, Ioan Văcărescu) atunci când instabilitatea făcea ravagii la noi. În 1790 șaptesprezece familii boierești moldo-muntene trăiau în Arbanasi. Chiar și acum anumite case, unde au locuit, bănuiesc, poartă numele lor (Brâncoveanu, Cantacuzino, Filipescu). În epocă bulgarii se uitau cu invidie și admirație peste Dunăre. La începutul secolului al XIX-lea orășelul a fost distrus iar mare parte din populație a luat drumul în sens invers, spre Muntenia. Nu știam toate aceste detalii extrem de interesante când ne-am cazat într-un hotel confortabil din sat. Se lucra intens la parcarea din față. Hotelul se afla într-un mic parc răcoros. După ce ne-am cazat, am vizitat satul rapid cu mașina. Mi-au plăcut casele care se aliniau frumos pe străzile unduitoare, căci și Arbanasi este construit pe mai multe dealuri. Iar mie îmi plac dealurile. În Balcani cred că numai românii și sârbii construiesc unde și cum vor. Am mâncat la restaurantul hotelului, fiind serviți de un ospătar bulgar care vorbea binișor românește. Masă copioasă, tipic bulgărească, ce ne-a costat doar vreo 70 de leva. A doua zi am plecat pe la ora 10, după ce am servit un mic dejun consistent, care ne-a ajuns până acasă, în Câmpina.  

Fragment din volumul „Liber prin Europa. Note de călătorie 2014-2020” în curs de apariție la Editura Vremea.

[1] Vasile Lupu nu a fost prea prietenos cu colegul său sudic (domnul Matei Cantacuzino) de pe scaunul Munteniei, pe care a ars-o și jefuit-o  până la Râmnic. Domnul muntean a apelat la prietenii lui maghiari din Transilvania, cu ajutorul cărora l-a învins pe greco-moldav la Teleajen, în Prahova,  scoțându-l din țară. Interesant e că la un moment dat a dorit o uniune personală cu Muntenia, realizând un sigiliu pe care erau trecute ambele steme ale celor două principate,  care va fi folosită ulterior în 1859.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).