Orlando Figes este un istoric britanic bine cunoscut în spațiul cultural românesc, un fabulos specialist contemporan al spațiului rusesc. Volume precum „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” sau „Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor”[1] constituie lecturi obligatorii pentru înțelegerea mecanismelor care animă sufletul și rațiunea (presupunând că aceasta există) rușilor. În „Crimeea. Ultima Cruciadă”[2] Orlando Figes analizează cu metodă, așa cum ne-a obișnuit, unul din războaiele orientale, cunoscut în istoriografia română drept cel al Crimeii, din 1853-56. Un război foarte important pentru români, având în vedere că în urmă lui, cele două Principate române au reușit să se unească, act politic esențial, momentul 0 al apariției statului modern român. Tocmai ocuparea celor două principate de către ruși a reprezentat casus belli care a agravat Criza Orientală. Faptul că cele două mari puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, au decis să intervină militar, de partea muribundului Imperiu Otoman, avea să ofere o șansă uriașă de redesenare a hărții în zona noastră geografică. Prima fază, destul de haotică, a războiului, a avut loc chiar la noi sau în imediata vecinătate a Dunării, unde rușii au asediat, cam în dorul lelii, fortăreața Silistra (oraș aflat în granițele Regatului Român între 1913-1940), apărat de o garnizoană albanezo-egipteană, aflată în slujba Înaltei Porți și a Islamului. Țarul Nicolae I era mult prea încrezător în armata sa numeroasă, e drept, dar care era departe de a putea ține piept unei coaliții internaționale (pentru a folosi un termen contemporan). Soldații ruși-iobagi-mureau chiar și în garnizoanele din Rusia ca urmare a proastelor condiții igienice și lipsei hranei, darămite pe front. În plus, nici otomanii, un mozaic etnic, nu erau atât de demotivați și lipsiți de resurse. Din cei 80.000 de militari  ruși care au trecut Prutul în iulie 1853, mai puțin de jumătate aveau să supraviețuiască după un an, fără să fi avut loc mari confruntări cu otomanii ci mai degrabă datorită rănilor și bolilor „Soldații au fost sacrificați în număr imens pentru victorii relativ minore de către ofițeri superiori aristocrați, cărora le pasa prea puțin de recruții iobagi, interesându-se mai mult de propria avansare dacă le puteau raporta superiorilor o victorie.”Armata otomană era alcătuită din 20.000 de egipteni, 8.000 tunisieni, din albanezi, greci, armeni, kurzi, tătari. Popoarele musulmane erau animate de ideea Jihadului. Cei mai pitorești erau bașbuzucii care încă își purtau vechea vestimentație tribală, cu turban, brâie, fiind înarmați precum în secolul al XV-lea, cu iatagane, sulițe cu steaguri, platoșe etc. În armata otomană trupele nici măcar nu se puteau înțelege între ele, fiind nevoie de interpreți și au făcut o impresie deplorabilă aliaților lor vest-europeni care au rămas îngroziți. „Prost hrăniți și îmbrăcați în zdrențe, erau cele mai jalnice specimene umane” conform descrierii unui ofițer englez. 

Forțele anglo-franceze au debarcat lângă Varna și au avut timp să se studieze cu neîncredere. Era prima campanie comună din lunga istorie a camaraderiei de arme anglo-franceză dar venea după nenumăratele războaie napoleoniene. Din obișnuință, englezii îi considerau dușmani mai degrabă pe francezi (care aveau o experiență combativă superioară trupelor engleze care din 1815 nu mai susținuseră nici o campanile terestră majoră, în timp ce francezii luptaseră pentru cucerirea Algeriei un război neconvențional care călise trupele).  Însă atât francezii cât și britanicii  (o treime din trupe erau irlandezi, probabil că încă una formată din scoțieni) își  disprețuiau superior aliatul turc pe turc.

După ce Austria a înaintat un ultimatum Rusiei, prin care cerea evacuarea Principatelor, rușii s-au retras în Basarabia, Valahia și Moldova fiind ocupate de austrieci și otomani. Se părea că războiul avea să se încheie în 1854 însă aliații anglo-francezi aveau nevoie să aplice o corecție adevărată Imperiului Țarist, fiind preferată o debarcare impresionantă (cea mai mare din istorie până în acel moment) în Crimeea, unde se afla principala bază navală a rușilor, la Marea Neagră, în portul Sevastopol[3]. “Situată pe o falie istorică adâncă ce separă creștinătatea de lumea musulmană a otomanilor și a triburilor vorbitoare de limbi turcice, Crimeea a fost mereu subiect de dispută, locul de desfășurare a multor războaie. Chiar și sanctuarele și clădirile cu destinație religioasă din Crimeea au devenit câmpuri de lupta în numele credinței, pe măsură ce fiecare nou val de populații stabilite aici le revendică.” Care era condiția armatei țariste la începutul războiului? Practic identică cu cea de dinaintea altora mari războaie în care a fost implicată ( Războiul ruso-japonez din 1904-05 sau Primul Război Mondial): deficitară, contând pe număr și nu pe calitate. „În pofida a două decenii de reforme, armata rusă a rămas cu mult în urma armatelor altor state europene. Corpul ofițerilor era slab instruit, iar majoritatea trupeților erau analfabeți: cifrele oficiale din anii 1850 relevau că, într-un grup de șase divizii, numărând aproximativ 120.000 de oameni, numai 264 (0,2%) știa să citească sau să scrie (…) Se punea un accent mai mare pe instrucția și înfățișarea soldaților decât pe capacitatea lor de lupta. Chiar și în timpul bătăliilor se aplicau reguli complicate privind ținuta, lungimea pasului, alinierea și deplasarea trupelor, toate prevăzute în manualele militare, ce erau absolut irelevante pentru condițiile reale de pe câmpul de lupta.”

După facila victorie de pe răul Alma, fiind tributari vechilor metode de a purta războiul, anglo-francezii nu au profitat de degringolada rușilor și nu au luat cu asalt imediat fortăreața Sevastopolului, care era locuită de 40.000 de oameni, toți având legătură cu baza navală. În ciuda unei alte victorii clare, de la Inkerman, aliații anglo-francezi s-au văzut obligați să organizeze un asediu clasic, rămânând în Crimeea în timpul durei ierni dintre 1854-55,  nefiind însă pregătiți pentru această eventualitate. O furtună groaznică de pe Marea Neagră a scufundat mai mule corăbii care erau încărcate cu muniție, alimente, uniforme groase. „Instalarea iernii transformase războiul într-un test al eficienței administrative – test pe care francezii l-au trecut cu chiu, cu vai și pe care britanicii l-au picat în mod lamentabil. Încrezători într-o varianta rapidă, comandanții aliați nu făcuseră planuri ca trupele să petreacă o iarnă pe înălțimile de lângă Sevastopol.” Francezii aveau mai multă experiență în acest tip de război și au știut  mai bine să se îngroape și să scape de intemperii dar și să gătească (francezii mâncau aproape orice) în timp ce englezii chiar dacă aveau rații de carne de două ori mai mari că francezii nu aveau habar să o gătească. În ianuarie 1855 armata britanică mai dispunea doar de 11.000 militari valizi, jumătate din cei debarcați, dar și aceștia erau demoralizați, din cauza condițiilor groaznice de viață care au dus la reizbucnirea holerei. Nici sistemul sanitar britanic nu se compara cu el francez: inițial englezii nu trimiseseră deloc asistente medicale în Crimeea[4]. În martie 1855 a murit țarul Nicolae I și se spera ca războiul să se finalizeze rapid însă noul țar,  Alexandru al II-lea, nu avea de gând să cedeze atât de ușor. Din punct de vedere militar, anglo-francezii au dat dovadă de o miopie strategică greu de înțeles, nefăcând nici un efort pentru a ocupă Simferopolul, capitală Crimeii și nici pentru a tăia legăturile între peninsulă și restul continentului, împiedicând aprovizionarea armatei ruse. Interesant este că în timpul lungului asediu al Sevastopului au apărut și primele semne ale noului tip de război, care va cunoaște apogeul în 1914-1918: războiul epuizant de tranșee, care ducea la stoarcerea de energii a militarilor, atât a celor asediați cât și asediatorilor, epuizarea nervoasă, atacul sinucigaș al unei poziții foarte bine fortificate care făcea mii de victime dar și fraternizarea între soldații simpli care ajungeau să nu mă înțeleagă pentru ce luptă. „Epuizarea cauzată de staționarea în tranșee a fost cel mai mare inamic în lunile de vară. Până în a zecea lună a asediului, soldații ajunseseră cu nervii la pământ din cauza bombardamentului continuu și atât de epuizați pentru că nu dormeau, încât mulți dintre ei nu mai puteau face față”. Dezvoltarea tehnicii industriale de luptă avea să dovedească pentru prima oară în istoria militară amploarea carnagiului războiului industrial. Rușii au avut de două ori mai multe pierderi față de aliați: 65.000 de soldați și ofițeri. „Sevastopolul a început să semene cu un cimitir” avea să noteze un contemporan rus. Occidentalii i-au lăsat de izbeliște pe tătari care colaboraseră cu ei cu mult entuziasm și, cum în mod justificat le era teamă de răzbunarea rușilor, au luat calea Imperiului Otoman. 150.000 de tătari crimeeni și 50.000 de tătari nogai au părăsit sudul Rusiei (două treimi din populația tătară). Peninsula a rămas inițial cu un deficit demografic mare (784 de state erau pustii și 457 de moschei abandonate) care a fost umplut treptat de slavi, care au fost încurajați de autoritățile țariste să se stabilească în Crimeea în locul tătarilor. Mișcările de populație au fost mult mai ample, creștinii (armeni, greci, bulgari) din Imperiul Otoman alegând să plece spre zonele sub control rusesc, și invers. Au avut loc și epurări etnice în masă. Despre soarta celor două principate române, după cum se știe, marile puteri nu s-au înțeles și au decis să se organizeze consultări cu populația locală (mai ales elitele politice dar nici păturile de jos nu au fost complet eludate). Cert este că nici otomanii, puterea suzerană, dar nici rușii sau austriecii, nu aveau nici un interes să sprijine apariția unui stat (mai) puternic în zonă și mai greu de manipulat. Pentru  Imperiul Otoman, războiul a avut și consecințe pozitive, integrându-l în economia globală, aducând noi tehnici, noi populații. S-au dezvoltat căile ferate și telegraful. Războiul Crimeii a marcat societatea britanică mult mai mult decât pe cea franceză, poate și pentru că francezii au fost implicați relativ repede în alte conflicte mai apropiate geografic, precum cel din Italia împotriva Austriei care a dus la alipirea la Franța a Savoiei și Nicei sau dezastrul din războiului franco-prusac din 1870-71. Atât în Franța cât și în Marea Britanie (și prin extensie și în Imperiul Britanic, în Australia, Canada, Noua Zeelandă dar și prin Statele Unite, pe unde au ajuns coloniștii britanici care luptaseră în război) diverse cartiere, poduri, parcuri, piețe chiar și orașe au primit denumiri care aminteau de acest război[5]. Britanicii au instituit în 1857 și celebra medalie pentru bravură Victoria’s Cross care pentru prima oară a fost acordată unor veterani ai războiului (chiar și unui număr de 16 soldați). Mult mai greu le-a fost rușilor să se raporteze la război, având în vedere că-l pierduseră de o manieră totuși categorică dar, asemeni altor evenimente istorice, și el a fost interpretat și reinterpretat în funcție de motivațiile politice ale momentului, când de cel țariste când de cel staliniste. Lectura cărții lui Orlando Figes, apărută în 2010, permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanță strategică dar, mai ales, simbolică a Crimeii și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o de la Ucraina. 

[1] Despre ambele am scris în paginile Revistei 22.

[2] Editura Polirom, Iași, 2019. Traducere de Irina Vainovski-Mihai

[3] La asediul și cucerirea lui în 1942 au luat parte și vânătorii de munte români.

[4] Preferau să-și trimită răniții 500 kilometri, la Scutari, lângă Constantinopol – nu-i de mirare că mulți mureau în timpul voiajului.

[5] Prințesă Diana a fost implicată în celebrul accident auto care i-a curmat viața pe Podul Alma, numele unui râu din Crimeea unde a avut loc prima confruntare victorioasă pentru francezi și englezi.

Articol apărut în Revista 22 nr. 24, 26 noiembrie – 9 decembrie 2019.

Codruț Constantinescu – istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viată.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018).