Momentul în care umanistul italian Giovanni Boccaccio publică Decameronul (Il Decamerone- din grecescul δεκα – zece și εμερον – zile) a fost marcant atât pentru literatura italiană cât și pentru cea universală. Binecunoscut pentru că inventase nuvela ca specie, Boccaccio reușea acum să surprindă încă o dată lumea literară italiană folosind magistral tehnica povestirii în ramă („corniche”, lb. it.), cu care majoritatea suntem familiari prin intermediul celor O mie și una de nopți. Tocmai de aici și titlul volumului – acesta cuprinde o sută de povestiri pe care și le istorisesc un grup de tineri retrași din calea ciumei, pe parcursul a zece zile (se pare că nu suntem nici primii, nici ultimii!). Este vorba de șapte doamne și trei cavaleri care, izolați la sat și cu nimic altceva mai bun de făcut, încep să își povestească unii altora tot felul de istorioare, pentru a face așteptarea mai ușor de îndurat.

Nuvelele oglindesc societatea italiană a vremii, ridiculizând totodată Evul Mediu. Învățăcel și bun prieten al lui Petrarca, Boccaccio dorește să ilustreze în operele sale „omul și pasiunile lui” în toată veridicitatea acestora, care reprezintă pentru autor un criteriu esențial al calității unei opere literare. Din acest motiv, Decameronul este prima capodoperă a realismului literar, iar acest realism este potențat și de subtila analiză psihologică pe care Boccaccio o face personajelor sale, personaje ce aparțin tuturor categoriilor sociale.  

După cum observă și Alexandru Balaci în analiza sa[1], Giovanni Boccaccio este un admirator avid al femeilor, volumul în cauză fiind în sine un omagiu adus acestora. Decameronul începe cu un mesaj empatic adresat cititoarelor: „De câte ori cuget la voi, prea drăgălașe doamne, și văd cât sunteți de miloase din fire, tot de atâtea ori îmi dau seama că această carte, după părerea voastră, va începe în chip trist și dureros, așa cum este jalnica pomenire a ciumei prin care am trecut”.  Analiza psihologiei feminine este o constantă în opera lui Boccaccio, indiferent de ținta textelor. La polul opus față de Decameron stă unica operă literară creată după acesta, anume Corbaccio sau Labirintul iubirii. De această dată, scopul autorului nu mai este cel de a pune în valoare splendoarea calităților, ci a grotescului care se regăsește în multe femei, fără ca textele să își piardă din valoarea estetică. „Corbaccio este un pamflet îndreptat împotriva femeilor”, notează Alexandru Balaci, lucru surprinzător dată fiind admirația și susținerea pe care Boccaccio le-o arată femeilor în toate scrierile sale anterioare. Se presupune că acest text este rezultatul unei amărăciuni îndreptate împotriva unei femei care, fie printr-un refuz, fie din orice alt motiv, a stârnit o mânie nemiloasă în sufletul umanistului.

Se pare că empatia și susținerea pe care umanistul italian le-a avut față de femei – atunci când nu suferea din dragoste – au avut rezultate cu bătaie lungă, fiindcă tocmai una dintre aceste ființe delicate și sensibile a fost cea care îi va iubi într-atât de mult opera, încât va încerca să o reproducă adaptând-o stilului franțuzesc. Este vorba despre Marguerite de Navarre.  Născută la Angoulême în anul 1492, a fost sora lui François I, cunoscut în istorie ca regele Renașterii. A fost o femeie extraordinară care,  pe lângă opera literară, a luat parte la viața politică și a sprijinit artiștii și intelectualii din Parisul secolului 16, atrăgând afecțiunea acestora (motiv pentru care Clément Marot a descris-o în cel mai frumos mod cu putință: „Corps féminin, coeur d’homme et tȇte d’ange”). A scris enorm, însă cu toate acestea nu a adus nimic nou la nivel stilistic, scrierile sale putând părea uneori chiar seci, lipsite de personalitate și, din acest punct de vedere, putem specula că, pentru Marguerite de Navarre, stilului și tehnica sunt subordonate gândului și intenției moraliste. Dorindu-și să scrie un Decameron franțuzesc, aceasta încearcă să urmeze modelul italian, însă timpul nu e de partea sa –  autoarea moare înainte ca volumul să fie încheiat. Din acest motiv, opera publicată post-mortem se va numi L’Heptaméron, fiind compus doar din șapte zile complete, plus două nuvele din cea de-a opta zi.

Marguerite de Navarre se dovedește a fi o bună moralistă  – în opera sa accentul cade pe latura de instruire a cititorului și nu pe cea de încântare a acestuia. Citind o nuvelă din volumul franțuzesc, ai o foarte puternică senzație că autoarea folosește cuvintele, personajele și întâmplările exclusiv ca pe un mijloc prin care să îi învețe pe cititori anumite valori sau, din contră, să le pună în față urmările grave ale dezacordului față de acestea. Primează, așadar, valoarea etică a scrisului său și mai puțin cea estetică.

Boccaccio este autorul unei capodopere a cărei imitare este imposibilă, însă Marguerite de Navarre încearcă să demonstreze o nouă viziune de interpretare. Ea preia structura italiană, însă o adaptează în stilul propriu, accentuând viziunea morală a poveștii. Ea își asumă decizia riscantă de a se concentra mai mult pe idee decât pe stilistică, lucru care poate fi privit cu condescendență de un cititor care nu ar înțelege această desprindere de modelul italian. În lucrarea sa The Heptaméron and the Foundation of Critical Narrative[2], John D. Lyons notează că Marguerite de Navarre marchează încheierea unei tradiții începute odată cu Decameronul.

Acesta este doar unul dintre exemplele care ilustrează frumoasa legătură dintre diferitele literaturi și a felului în care acestea comunică și se îmbogățesc una pe cealaltă. Deși la bază a stat intenția imitației – datorată unei admirații inițiale – rezultatul se dovedește a fi o interpretare interesantă, originală spațiului și în acord cu pregătirea intelectuală a Margueritei de Navarre.

[1] Boccaccio, Alexandru Balaci, Ed. Albatros, 1976

[2] John D. Lyons, Yale University Press, 1986

IULIA NEDELCU, studentă în anul I la Facultatea de Litere din Timișoara, specializarea limba și literatura franceză-italiană.