Românii au mari dificultăți în a se raporta la Miklos Horthy însă nu trebuie să fim îngrijorați, cam aceeași stare ar trebui să o aibă chiar și maghiarii, direct afectați. Din ceea ce pare a se întâmpla în ultimii ani, se pare că o fac mai degrabă la nivel apologetic, personalitatea și epoca lui Horthy căzând ca o mănușă pe ambițiile premierului Viktor Orban. Care poate mai greu să emită discursuri camuflat revizioniste, exprimate clar de Ungaria lui Horthy, având în vedere că Ungaria este în Uniune Europeană care îi mai temperează puseurile naționaliste. Un alt aspect pozitiv pe care-l bifează România față de Ungaria (în afară de realitatea existenței unei democrații funcționale): regimul mareșalului Ion Antonescu (1940-44) nu mai este glorificat și nici instrumentalizat politic, cum este cazul cu cel al lui Miklos Horthy. Pentru cei care și-au trăit copilăria în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, sintagma de horthist este un loc comun, întipărindu-ni-se în memorie. A fi horthist desemna o bestie aliată cu cea de hitleristă. Ar fi interesantă în acest sens o analiza a filmografiei istorice comuniste. De aceea este cu atât mai important să aflăm cine a fost Miklos Horthy, cât de mult a imprimat el traseul Ungariei interbelice dar și importanța moștenirii sale istorice? Indiferent ce vom face, pentru români el rămâne un conducător revizionist care a profitat de necazurile noastre din 1940 pentru a smulge Transilvania de nord. Dar dacă noi am fi fost în situația lor ne-am fi comportat altfel, mai cavalerește, am fi lăsat să treacă momentul? Din fericire, noi nu ne punem niciodată această întrebare. Cartea[1] istoricului francez Catherine Horel, inițial o teză de doctorat, tradusă recent și în limba română vine să suplinească acest vid de informație istorică. Viața dar și carieră lui Horthy se împarte în trei mari perioada: cea de dinainte de 1918, când a servit cu profesionalism Marina Imperiului Austro-Ungar, cea cunoscută de noi din Ungaria interbelică și din timpul celui de al Doilea Război Mondial, până în 1944 și cea de a treia, a exilului portughez, până în anul morții sale, 1957. 

Miklos Horthy s-a născut într-o familie din mica nobilime ungară care-și avea domeniul la Kenderes, la 40 de kilometri de orașul Solnok, în Ungaria Centrală. Tatăl său, calvinist nu deținea mai mult de o sută de hectare de teren agricol, ceea ce nu era mult. Mama era catolică. O familie mixtă din punct de vedere confesional, ceea ce nu era neobișnuit în epoca. A crescut într-o familie numeroasă, părinții săi având nouă copii[2]. Tatăl său a fost pasionat de cai, administrând și o herghelie bogată. Nu este de mirare că Horthy a dezvoltat o pasiune durabilă față de cai (iar intrarea în fiecare oraș sau orășel nord-transilvan în 1940 avea să se facă, cum altfel, decât pe un cal alb) chiar dacă devenise marinar. A fost trimis să studieze la Debrecen, considerată Roma protestantismului maghiar, fiind un elev mai degrabă mediocru. Stranie a fost alegerea sa de a urmă Școala năvală de la Fiume, port care revenise după împărțirea din 1867 ungurilor chiar dacă aceștia nu aveau tradiție navală. Trieste rămăsese în cadrul părții austriece, fiind și cel mai important port comercial al Imperiului care avea o singură ieșire maritimă, prin Marea Adriatică. Horthy nu s-a evidențiat nici în timpul studiilor de aici, fiind atras de limbile străine (deja stăpânea germana și franceza, devenind bun și la engleză și croată, limba esențială pentru a se înțelege cu marinarii croați care serveau în grade inferioare navele lui Franz Iosef). Prima călătorie pe mare l-a dus în Spania iar între august 1892-mai 1894 a participat la un voiaj mai lung, care se dorea în jurul lumii, la bordul corvetei Saida, ajungând la Cairo, în India britanică, insula Java olandeză, Australia, Noua Zeelandă, Noua Caledonie. În anul 1901 căsătoria sa cu Magdolna Purgly a fost oficiată la Arad, la ea luând parte elita locală, în frunte cu prefectul maghiar și soția sa. Tânăra familie s-a instalat în portul Pola din Croația (parte a Ungariei chiar dacă avea un statut de autonomie accentuat). Între 1902-1907 cuplului i s-au născut patru copii, două fete și doi băieți. În tot intervalul de dinainte de 1914 Horthy a cunoscut o ascensiune constanta, punctul culminant înregistrându-se când a devenit pentru doi ani aghiotantul împăratului Franz Iosef, care a devenit un model pentru el.

Îi putem reproșa justificat istoricului francez faptul că înfățișează evenimentele din 1918-20 numai din perspectiva maghiară și a lui Horthy, obturând complet perspectiva românească a evenimentelor care i-a adus lui Horthy regența Ungariei. În primul rând nici un moment nu se menționează majoritatea demografică a românilor în Transilvania (și nu numai). În al doilea rând se specifică din când în când avansul trupelor române în Ungaria fără a menționa cauza acestuia dar este clară imaginea unor trupe române rele și viclene, care profită pentru a cuceri teritoriul Ungariei istorice. Chiar și domeniul lui Horthy de la Kenderes ar fi fost ocupat de trupele române pe care l-ar fi devastat (informația apare în memoriile sale, cărora Horel le dă crezare necondiționat – de ce nu ar fi fost jefuit de trupele bolșevizate ale lui Bella Kun care au comis tot felul de fărădelegi împotriva marilor proprietăți?) înainte de ajungerea lui înapoi în Ungaria. Curios lucru, aceleași trupe române i-au permis familie sale să plece la Debrecen, în timp ce el își începea apropierea de politică și de forțele contrarevoluționare maghiare, devenind într-o prima instanța ministru de război. Care și-a adunat discipolii din rândul rămășițelor maghiare ale Armatei austro-ungare (ar fi strâns acum 13 mii de soldați indisciplinați, care se vor deda unor crime cu caracter antisemit). S-ar fi întâlnit cu generalul Mărdărescu pe care l-ar fi amenințat că trupele lui de strânsură vor lupa împotriva celor române, care le zdrobiseră de o manieră categorică pe cele bolșevice, dacă românii nu părăseau Budapesta. La pagina 125 suntem lăsați perplecși “Românii intră pe teritoriul ungar pentru a-și fixă pretențiile asupra Transilvaniei.” Se lasă impresia greșită că revendicările teritoriale ale românilor ar fi fost nedreptățite. Delegațiile române și cehe ar fi prezentat în timpul negocierilor de pace de la Paris date falsificate ale recensământului austro-ungar din 1910 (fără a se menționa sursa acestei informații).

Ungaria interbelică a fost condusă de Horthy în calitate de regent dar și om forte al regimului, având în vedere puterile depline pe care le avea, încă din 1920 (șef al armatei, numea/ demitea prim – ministrul, aproba legile sau le respingea etc.). Horthy a dovedit era mai mult decât un regent lipsit de ambiție atunci când au avut loc cele două tentative din 1920 ale fostului împărat austro-ungar Carol I (Carol al IV-lea, rege al Ungariei din 1916 și împărat al Austriei) de a reveni în Ungaria. Horthy a știut să tergiverseze, eschiveze și în final să-l expulzeze pe cel căruia chipurile îi ținea locul. Regimul său nu a fost totuși unul fascist ci mai degrabă unul conservator în care aristocrația maghiară a jucat un rol important, alături de militarii care l-au adus la putere în 1920. Un regim ca multe altele în epocă. Cimentul folosit de Horthy pe plan intern (folosit și de Viktor Orban) pentru unificarea diverselor grupări și tendințe a fost cel al revizionismului, în sensul refacerii Ungariei de dinainte de Trianon, a Ungariei așa-zis istorice, a regelui Ștefan cel Sfânt, Ungaria primită cadou de unguri la 1867. Ascensiunea Partidului Crucilor cu Săgeți este destul de similară cu cea a Mișcării Legionare de la noi, chiar dacă Szalasi a avut mai mult noroc iar adepții săi nu au fost deloc vânați precum în România[3]. Antisemitismul care a caracterizat aproape toate societățile central și est-europene în perioada interbelică avea să se manifeste și în Ungaria lui Horthy. Teroarea albă instaurată imediat după preluarea puterii avea să facă 5.000 de victime (din care 3.000 ar fi fost evrei). Din cei opt milioane și jumătate de locuitori ai țării, o jumătate de milion era formă din evrei, în marea lor majoritate concentrați la Budapesta. Legislația antisemită dura avea să fie adoptată începând din 1938 (ca și în România) după ce Ungaria a început să aibă granița comună cu Germania nazistă.  

În final, politica revizionistă maghiară a avut un relativ succes, chiar de scurtă durata, așa cum știm. Primul pas a fost făcut prin participarea Ungariei la dezmembrarea Cehoslovaciei, prin primul dictat de la Viena, revenindu-i o fâșie din Slovacia de 11.929 km dar și Rutenia subcarpatică unde maghiari ar fi avut o majoritate de 86%. După retragerea armatei cehoslovace Horthy a inaugurat practica turneului triumfător în localitățile cucerite, bine exploatat propagandistic, călare pe un armăsar alb. După ocuparea de către nemți a Cehiei și proclamarea independenței Slovaciei, Ungaria a mai primit niște resturi de plată. Cel de al doilea arbitraj /dictat de la Viena, din 30 august 1940 este mult prea cunoscut de noi pentru  mai reveni la el. În septembrie 1940 Horthy intră triumfal în  Sighet, Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, Reghin. Ultima lovitură de pumnal pe la spate maghiarii o aplică Iugoslaviei (chiar dacă semnase cu aceasta un tratat de prietenie chiar în decembrie 1940) însă de această dată nu se mai pot ascunde în spatele germanilor și trebuie să lupte puțin. De altfel premierul Teleki alege să se sinucidă mai degrabă decât să înfrunte dezonoarea. Horthy nu a avut astfel de accese de conștiință. La 10 aprilie 1941 ungurii au pătruns în Voivodina, adăugând alte 11.500 km pătrați la micul și efemerul imperiu al lui Horthy. Care nu avea cum să supraviețuiască celui de al Doilea Război Mondial în care inevitabil ași Ungaria a fost atrasă, chiar dacă declarația de război împotriva URSS a fost hazardată. Molotov nici măcar nu i-a dat crezare, pe motivul că Uniunea Sovietică și Ungaria nu aveau diferendumuri teritoriale. Armata a 2-a maghiară avea să fie distrusă de o ofensivă sovietică care începuse inițial în zona Cotului Donului[4]. După aceste evenimente, unguri nu au mai avut o prezență semnificativă pe frontul de est până în 1944 când frontul a ajuns la ei acasă. Ca și românii și ungurii și-au dat seama că războiul era pierdut de germani și au inițiat tot felul de negocieri cu Aliații care nu au dus la nimic. Mai mult, nemții erau informați de ele, Hitler decizând ocuparea Ungariei la 19 martie 1944. Și pentru a finaliza distrugerea comunității evreiești din Ungaria care numără 800.000 de oameni, după anexările teritoriale din 1938-41. Oricum 8% din ei muriseră încă dinainte de deportarea din 1944 (18-20.000 deportați în lagărul german de la Cameninta, 1.000 uciși de trupele maghiar la Novi Sad și 70.000 în batalioane de muncă forțată trimise în Răsărit). La 15 mai 1944 a început deportarea evreilor din provincie care au fost direcționați direct al Auschwitz fiind gazați imediat. Evreii din Budapesta ar fi fost mai norocoși, 140.000 supraviețuind războiului, ieșind după sfârșitul asediului Budapestei. Horthy și familia lui aveau să fie reținuți de naziști și trimiși în octombrie 1944 în Bavaria, puterea fiind preluată într-un haos total de Partidul Crucilor cu Săgeți. Horthy a scăpat foarte ieftin după sfârșitul războiului, comparând ca martor în cadrul Procesului de la Nuernberg, având norocul să cadă prizonieri la americani, care au refuzat cererea de extrădare formulată de Tito care îi voia capul pentru masacrul de la Novi Sad. În timp ce zeci de oficiali ai Axei, aliați ai Germaniei naziste cădeau sub rafalele plutoanelor de execuție (inclusiv cei doi Antonești) Horthy și-a trăit bătrânețea târzie destul de relaxat (poate doar mareșalul finlandez Mannerheim să fi avut la fel de mult noroc, exilat în Elveția). Autoarea aproape că îl exonerează de orice vină în legătură cu aplicarea Soluției Finale în Ungaria și, în principiu, de orice vexațiune comisă de trupele maghiare în teritoriile cucerite (nu se pomenește absolut nimic despre masacrele comise în Transilvania de nord asupra românilor dar, cum am mai spus, imaginea noastră în lucrare este mai degrabă negativă). Horthy avea să moară în 1957 la Estoril (s-ar fi văzut și cu Carol al II-lea la cinematograf, ne îndoim să fi fost o întâlnire prea caldă), fiind înhumat în cripta familială de la Kendereș în 1993, la eveniment participând mii de oameni.  

[1] Amiralul Horthy, regentul Ungariei, traducere din limba franceză de Lia Decei, Editura Humanitas, București, 2019,

[2] doi din frații lui au decedat timpuriu, Miklos fiind al cincilea, născut în 1868, la numai un an de la acceptarea Compromisului care a pus bazele formulei Imperiului Austro-Ungar

[3] E drept, se pare că s-au dedat într-o măsura mult mai redusă la activității teroriste.

[4] Suferind 40.000 de morți, 35.000 de răniți și 60.000 de prizonieri.

Material publicat în premieră în Revista 22.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).