Biblioteca Polirom. Fragment din romanul Recunoștință de Delphine de Vigan, autoarea bestsellerului Legămintele

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Recunoștință de Delphine de Vigan, apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză de Cristina Jinga.

Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale. Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrînă doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrîneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrîni; Marie, tînăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tînărul ortofonist de la căminul de bătrîni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sînt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai tîrziu. Îi urmărim rînd pe rînd, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientînd vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.

„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vîrstă, atunci cînd viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atît de multă recunoştinţă, încît avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)

„Într-o lume în care discursul urii se dezlănţuie pe ecranele noastre, romanul lui Delphine de Vigan pare să aibă asupra Franţei efectul unui balsam.” (Le Devoir)

„Ne-am putea imagina o relaţie apropiată între loialitate şi recunoştinţă – să fii conştient de ce datorezi cuiva, să-i fii recunoscător, nu e acesta punctul de plecare al loialităţii? La un an după ce a consacrat un roman primului concept, Delphine de Vigan, care pare hotărîtă să dedice un ciclu de texte scurte legăturilor ce unesc oamenii, trece la al doilea, scoţînd la iveală o carte foarte diferită.” (Le Monde)

Fragment

„Ziua întâlnirii a sosit. Michka e așezată în exact același loc ca‑n visul ei. Dar sunt și eu acolo, alături de ea.

Amândouă în fața biroului, o așteptăm pe directoare. Michka e încordată de parcă ar fi vorba de un examen oral crucial.

— Nu‑ți face griji, Michk’, o să fie bine. Asta‑i doar ca să facem cunoștință.

— Ești sigură că nu trebuie să susțin un interviu de… informații… să fac dovada imensităților… pentru a fi acceptată?

— Nu, nici vorbă, o să vezi.

Mă uit la ea și‑i zâmbesc. Chipul pare să i se mai destindă puțin. Se folosește de prilej ca să mă studieze cu perplexitate exagerată.

— Te coafezi?

— Da, Michk’, mă coafez.

O femeie intră în încăpere. E blândă și prietenoasă, îmbrăcată într‑o ținută lejeră.

Femeia pune un dosar în fața ei.

I se adresează Michkăi.

— Dacă înțeleg bine, doamnă Seld, ați fost independentă până acum câteva săptămâni?

Michka încuviințează cu prudență, e suspicioasă.

— Dar în prezent nu mai puteți rămâne singură… După spusele medicului dumneavoastră, ați suferit mai multe căderi în ultimele luni, dintre care una a necesitat o scurtă spitalizare. Aveți amețeli, ceea ce explică în parte temerile dumneavoastră și dificultatea de‑a vă deplasa când sunteți acasă.

Michka aprobă cu o ușoară înclinare a bărbiei. Femeia continuă să răsfoiască dosarul.

— Ieșiți pe stradă?

— Puțin, cu Marie. O dată pe săptămână. Înainte, făceam ture pe balcon, acasă, dar acum nu mai pot.

— Ture pe balcon?

— Da, în lung și‑n sat, ca deținuții… Zece lungimi, câteodată și douăzeci, când eram în formă. Fiecare lungime înseamnă zece pași, plus doi în lățime, asta înseamnă doisprezece, vă las pe dumneavoastră să faceți… numeralul.

Directoarea o studiază pe Michka. Încearcă să aprecieze câtă autoironie e în declarația ei. Dar nu‑i nici urmă de așa ceva. Michka e mândră: o sută douăzeci de pași pe zi nu‑i de ici, de colo.

Mă privește ca și când mi‑ar preda ștafeta, să continui eu.

— Când merg în vizită, încercăm mereu să facem o plimbare pe‑afară, dar îi e din ce în ce mai frică, din cauza căderilor, și de tot ce se întâmplă în jur, totul se mișcă prea repede pentru ea: copiii, oamenii grăbiți.

— V‑ați gândit la îngrijire la domiciliu?

— Da, bineînțeles. Dar problema e că ar trebui să aibă pe cineva zi și noapte. Michka nu mai poate rămâne singură deloc. Îi e frică.

Michka precizează:

— Noaptea, sunt… coșmarurile.

— M‑am gândit că s‑ar putea muta la mine, dar nici nu vrea să audă.

— A, nu! E la etajul șase, fără aspersor, și‑apoi, nu există nici un motiv pentru care să se ocupe Marie de mine!

Directoarea mi‑aruncă o privire întrebătoare. Dar eu mă uit la Michka și vreau să se uite și ea la mine. Aștept până ce ochii ei apoși se ridică și se concentrează asupra feței mele.

— Ba da, Michk’, tocmai, sunt o mulțime de motive.

— Nu. Nici nu încape diluție. Bătrânii, știi, sunt o povară grea. N‑o să meargă. Știu eu foarte bine cum se împlântă, crede‑mă.

Directoarea ne observă pe amândouă, apoi mi se adresează:

— Așadar, deocamdată, dumneavoastră v‑ați mutat la doamna Seld?

— Da, în orice caz, noaptea. Ziua, am găsit pe cineva care să‑mi țină locul când sunt la serviciu.

— O să vă sun de îndată ce se eliberează un loc. Ținem legătura cu medicul curant care v‑a sprijinit cererea. Ar trebui să se poată face rapid, dar nu sunt în măsură să vă dau un termen. Depinde… de plecări.

Directoarea se ridică. Michka se uită la mine, așteptându‑mi semnalul. O ajut să se ridice și să‑și ia bastonul.

Cu pași mici, ieșim din încăpere.”

---

Delphine de Vigan (n. 1966) este romancieră şi scenaristă franceză. A publicat romanele Jours sans faim (2001), Les Jolis Garçons (2005), Un soir de décembre (2005), No et moi (2007), pentru care a primit un an mai tîrziu Prix des Libraires şi care a fost adaptat pentru marele ecran în 2010, Les Heures souterraines (2009), Rien ne s’oppose à la nuit (2011), laureat cu Prix du roman Fnac, Prix Roman France Télévisions şi Prix Renaudot des Lycéens, şi D’après une histoire vraie (2015), recompensat cu Prix Renaudot şi Prix Goncourt des Lycéens şi ecranizat în regia lui Roman Polanski în 2017. La Editura Polirom, din opera autoarei a mai apărut romanul Legămintele (2019).