Gândind raportul om-transcendență, am avut mereu în vedere până acum criteriul autorității sau al structurii de autoritate. Mai precis, aveam (și încă am, desigur) convingerea că omul a pierdut contactul cu transcendența, devenind alienat, fiindcă instituțiile menite să medieze între el și mai vastul care îl cuprinde s-au estompat de-a lungul timpului, unele până la dispariție. Diviziunea extinsă a muncii, cauzată de Revoluția industrială, a schimbat structura de autoritate, respectiv individul – și nu una dintre instituțiile precum familia, breasla, biserica – avea acum toată autoritatea asupra lui însuși, asupra alegerilor și deciziilor sale. Citind despre filozofia lui Voegelin, consider însă că mai există un criteriu în baza căruia se poate discuta despre relația om-transcendență, criteriul temporal-istoric.

Criteriul autorității este corelat, după cum am spus mai sus, cu alegerile și deciziile indivizilor, deci cu ghidarea acestora de-a lungul vieții (și poate și dincolo de ea). Însă și conștiința timpului (și, evident, a spațiului, dar aceasta nu interesează în textul de față) are, printre altele, ca funcție, orientarea oamenilor pe parcursul existenței lor. De pildă, întrebarea „Când se va sfârși totul?” (viața mea, lumea în care trăiesc) apare, la un moment dat, în mintea fiecăruia și servește prin a-l îndruma pe individ și la a-i ordona gândurile și valorile, prin urmare, și deciziile.

Sigur că s-ar putea afirma că nu avem de-a face doar cu o conștiință temporală, ci și cu o conștiință a limitei – totul trebuie să se termine cândva și undeva, într-un anume set de coordonate spațio-temporale. Ar fi interesant de investigat de unde provine această conștiință a limitei și care sunt implicațiile ei pentru gândirea politică, de pildă. Pot intui câteva, dar nu le voi menționa în acest text, fiindcă aș vrea, totuși, să mă rezum la conștientizarea limitei temporale, cu accent pe ultimul termen.

Filozofia lui Voegelin este structurată de conceptele de imanență și transcendență și s-ar putea considera că răspunsul la întrebarea referitoare la timp poate fi oferit în funcție de aceste concepte. Cu alte cuvinte, totul s-ar putea sfârși fie în dimensiunea imanentă, fie în cea transcendentă. Din gândirea lui Voegelin reiese că soluțiile au alternat de-a lungul istoriei până la un punct, dincolo de care se poate observa o tendință a diverselor moduri în care s-a răspuns prin imanență – ajungându-se, astfel, la forme extreme de gnosticism (extreme, comparativ cu cele inițiale, din secolul VII î.Hr.). Cu mult înainte de acest punct, oscilările ar fi început odată cu multiplele interpretări aduse Apocalipsei lui Ioan, ultima carte a Noului Testament.

Momentul din care oamenii au început să creadă că viața și lumea lor se vor termina mai degrabă în sfera imanentă a existenței decât în cea transcendentă este considerat – conform lui Voegelin – ca fiind secolul al XII-lea, când Ioachim de Fiore, călugăr și teolog italian, a dat naștere unei viziuni a istoriei care se împotrivea concepției Sf. Augustin. Ioachim de Fiore a plasat sfârșitul în imanent, și nu în transcendent. Unii sunt de părere că a redat un sens și o substanță existenței imediate a omului, care fusese neglijată în cea mai mare parte a Evului Mediu, în favoarea existenței transcendente și a viziunii teocentrice. Voegelin consideră, în schimb, că teza teologului italian este prima încercare serioasă de a imanentiza sensul istoriei și că ulterior au apărut și altele, care au culminat cu ideologiile totalitare ale secolului trecut.

Este interesant de remarcat că „tot spre finalul Evului Mediu”, instituțiile intermediare (familie, breaslă, comunitate locală, biserică) au început să se clatine pe măsură ce se dezvoltau din ce în ce mai mult instituții economice precum banii și tranzacțiile comerciale. Pare că omul a fost împins, cu sau fără voia lui, spre imanență, din toate părțile. Din contextul scrierii lui Voegelin reiese că echilibrul i-a fost refuzat conștiinței umane – aceasta fiind obligată să se concentreze pe polul imanent în detrimentul polului transcendent. Putem considera că diviziunea extinsă a muncii de mai târziu, din modernitate, a modificat nu numai structura de autoritate, ci și conștiința temporală a omului, fiindcă l-a determinat – sau, cel puțin, l-a influențat – să valorifice mai mult dimensiunea mai apropiată, palpabilă, a vieții sale decât pe aceea mai îndepărtată, din creștinism. De altfel, și Voegelin crede că în secolul al XVIII-lea, imanentizarea s-a împământenit definitiv. Tot ceea ce conta pentru cineva nu se mai împărțea între aici și dincolo, între acum și atunci, ci s-a concentrat, treptat, doar în aici și acum.

Omul pierde, așadar, contactul cu transcendența nu numai pentru că nu este capabil să o acceseze de unul singur, ci și pentru că are impresia că esența vieții lui începe și se termină pe acest pământ. Și nu s-ar problematiza atât de mult modul în care ne gândim timpul și sfârșitul sau pierderea transcendenței, dacă nu ar mai sălășlui încă în noi nevoia de transcendență. Voegelin atenționează că va sălășlui mult și bine, dat fiind că natura umană nu se schimbă. Pare-se că omul va tânji mereu după profunzime și inexplicabil, după Divinitate și după sufletul său – și nu după suflet pur și simplu, ci după cel mai bun mod de a și-l salva – iar dacă tot știm/credem asta, ar fi bine să ne soluționăm corect problema. Putem începe prin a NU ne mai închipui că sfârșitul a tot și a toate se va da acum și aici. Altfel spus –  prin a gândi potrivit criteriul temporal care modelează raportul om-transcendență… și prin a crede în ceea ce se află dincolo de ceea putem gândi.

VICTORIA DELIU, 19 ani, studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Olimpică națională (în clasa a XII-a) la Filosofie.