POEZIA CA LOC DE OFTAT

de Ionela-Ramona Moldovan
Dacă am fi mai prezenți în viețile noastre și mai puțin grăbiți, alergând hipnotic către cine știe ce termene-limită/deadline-uri, ne-am putea bucura de fiecare carte care ni se dezvăluie, ca de o fereastră spre cer, spre Dumnezeu, ca de un mesaj de iubire, al cărui purtător este POETUL. Într-o foarte capricioasă zi de vară, de 1 iulie 2022, am avut bucuria să ne oferim răgazul unui oftat, prilejuit de popasul volumului de poezie LOC DE OFTAT al scriitorului brașovean, Laurențiu-Ciprian Tudor, la Miercurea-Ciuc.
Un oftat este o respirare …, o respirare profundă, eliberatoare, o descărcare de preaplinul sufletesc, bun sau rău; locul de oftat devine astfel, un loc privilegiat, de popas și de întâlnire a sinelui cu sine și cu Dumnezeu, un loc de reverie și de revelație, de spovedanie și de taină. Poezia fiind, în fapt, cel mai vibrant loc de oftat, în care eul poetic se așează în diverse ipostaze, recreând lumea în imagini puternice care transmit emoție autentică.
Aparent facil scrise, poeziile din volumul LOC DE OFTAT de Laurențiu-Ciprian Tudor, surprind prin bogăția semantică a imaginilor artistice, foarte multe tablouri vizuale, cromatice, tactile, auditive/muzicale, încât, dacă nu-ți dai răgaz să vezi, să asculți, să miroși și să pipăi poezia, ca cititor, ratezi adevăratul ei potențial revelator. Pe scurt, nu poți să intri în poezia aceasta fără sa-ți activezi toate simțurile.
Volumul este structurat în trei părți, trei secțiuni, cu titluri distincte, corespunzătoare, după părerea mea, celor trei vârste sau anotimpuri ale iubirii. Astfel se distinge o primăvară a iubirii, cu fior și fluturi în stomac (în CLIPA DE AUR), o vară, a iubirii trăite în comuniune (în ÎN NUMELE VOLUPTĂȚII CÂNT), și, de asemenea, toamna iubirii mature, așezate, în echilibru cu sine și cu Dumnezeu (în PRIMENIT CA UN ÎNVIAT).
Eul poetic ne poartă într-o călătorie sinceră printr-o multitudine de clipe încremenite ca de un obiectiv invizibil, în cadre, a căror poezie o adună și o așează în carte, ca într-un album cu amintiri revelatoare.
Poetul, uneori reflexiv, pictor atent de imagini diafane, alteori aproape material, pipăibil cu mâna, mereu autentic, cu picioarele bine înfipte pe pământul zilei pe care o trăiește conștient și, totodată, cu sufletul deschis către îngeri,… acest poet ne trezește, uneori, cu câte o vorbă de spirit. („Duhovnicul meu/ ține cu Barcelona/ mi-a iertat toate păcatele/ a marcat Messi”, Messi)
Filonul care leagă fiecare poezie și dă unitate volumului este iubirea, iubirea ca eros („Mireasa mea/ iubirea să ne știe/ căci ce-am iubit nu e atins de moarte…” iubirea naște poemul care va fi și „steag, și vânt” și, în altă parte, iubirea este „ucidere a morții”), sau ca iubire divină, care este ubicuă, delicată, plutește peste întregul univers liric, într-o manieră protectoare care echilibrează.
De fapt, eu nu știu ce a vrut să zică poetul, știu doar ce zidiri au ridicat cuvintele lui în sufletul meu, și cum s-au îmbogățit ele după fiecare lectură, după fiecare răgaz pe care mi l-am permis, și, n-aș putea spune de ce, întâlnirea cu poezia lui Laurențiu-Ciprian Tudor, mi-a adus, așa, ca pe un val, la țărm, amintirea cuvintelor lui Marin Sorescu, prin vocea lui Iona: „Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva, decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă, de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; (…) M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
…căci, ce altceva este poezia, dacă nu, curajul de a fi vulnerabil în oglinda sufletului dezgolit…, un oftat prelung și revelator?