Pescăruși. Imenși și albi. Sunetele lor erau ca niște scâncete de copil. Odată cu întunericul, orașul părea că le aparține și se roteau amenințător de parcă și-l revendicau după încă o zi torida, una banală pentru sezonul turistic, cu un amalgam balcanic de muzici, tanguiri, râsete, stridente cromatice și miros de pleskovita. Pe la miezul nopții s-a lăsat liniștea. O liniște stranie, încordată, în care se aude doar marea dar care te ține lipit de balustrada balconului așteptând să se mai întâmple ceva. Nessebarul tace. Nu doarme, luminile sunt aprinse în casele de pe țărm. Sunt negocierile ultime cu o zi ce se transformă treptat în amintire de vacanță și de la care ești tentat să smulgi toate rămășițele hedoniste.
Sunt locuri care se oferă, care se lasă cunoscute, care pactizează bonom cu vulgul călător, ahtiat după impresii. Aici nu-i spațiu de concesie, e un turism suprapus agresiv peste o mână de ruine stranii dar aparent banale. Dincolo de comercial, respiră din toți porii flancati de leandri o stare de resemnare vecină cu depresia. Îi simți superioritatea, e ca un bătrân hâtru care face tumbe de dragul nepoților, fericit că încă îl mai vizitează cineva. Îi cauți instinctiv un pic de sacru dar îți întoarce spatele chicotind. Pur și simplu nu vrea.
În liniștea nopții, un pescăruș se luptă cu o pisică, iar miza este un sac de plastic sprijinit de un smochin. Reușește să o alunge și smulge tacticos cu ciocul resturi menajere pe care le întinde pe drum. Mai vin doi și îi îndepărtează – e sacul lui, distracția lui. Îl ține preocupat vreo zece minute după care încremeneste pe un acoperiș. Doarme, așteaptă, habar n-am.
Pe la răsărit au plecat vreo trei pescadoare în larg. Locul se umple de miros de cafea.