Statornicia și cumințenia lucururilor au în ele ceva liniștitor, pe care te poți baza întotdeauna. Straturi de amintiri, de care roca lucrurilor însoțitoare este legată indestructibil, modificându-le, la intervale fără noimă, consistența, aparența, valoarea. Perechea de sfeșnice baroce, vechi de vreo 80 de ani, am cumpărat-o într-o zi de iarnă, dându-i scopul precis al înfrumusețării, cu volutele lui elegante, a mesei de Crăciun. Nu am rezistat și am despărțit-o, dându-i unul dintre ele, în dar, nepoată-mii.

Serviciul delicat de ceai din porțelan de Hutschenreuther, în ivoire-ul lui bând și plăpând, cu dunga aurie de pe gura ceștilor frumos bombate, desăvârșindu-se într-o evazare de balerină arcuită, l-am cumpărat ca să fie, pur și simplu ca să fie, cucerită de eleganța simplității lui, într-o perioadă când cumpăram compulsiv porțelan vechi, a cărui valoarea învățasem să o recunosc de la prima privire. Îl folosesc des, în rest odihnește alături de o parte din celelalte porțelanuri pe care viața nu-mi va îngădui să le folosesc pe cât aș vrea. (cealaltă parte este în trei cutii mari din carton)

Într-o zi, bărbată-miu a apărut în ușă cu ditamai pendula, care inițial m-a înfuriat. Și-a găsit locul perfect într-un colț al sufrageriei, din care a făcut punctul central al camerei. Pe el stau cele două sfeșnice de la bunica, din alpaca, azi depășind cu mult suta de ani. O natură moartă în ulei, cadou de la nașii care nu mai sunt, deasupra bufetului nemțesc cu picioare labă de leu, adus acum 28 de ani din Germania, luat din fața unei case care renunțase la el. Cum să renunți la ceva perfect? Covorul persan din lână, cu 550 mii de noduri pe metru pătrat, cumpărat la dezafectarea unei fabrici de profil, după revoluție, când totul se devasta și fiecare vindea ce putea. Platoul alb cu dungă argintie, un Rosenthal desvărșit, vechi și el, pe care stau portocale și bomboane de ciocolată, cumpărat în ziua în care copilul mai că și-a rupt gura, alunecând pe niștre trepte și venind cu gura însângerată, de-am crezut că fac atac de apoplexie.

Știu că data viitoare când voi scrie despre toate astea voi face alte asocieri, le voi lega de alte amintiri pe care aceste obiecte dragi mie le vor accesa din adâncurile (din) care nu dispar niciodată, amprente mnezice care se ridică, nealterate, în noi valuri de aduceri aminte, din vremuri care par imemorabile dar care pot fi declanșate de o boare de vânt, de pasul unei umbre în întunericul unei străzi, străluminat o clipă de farurile unei mașini silențioase, de mireasma aerului într-o înserare tristă de septembrie, de aripa argintie a unui zbor de pescăruș mai tăcut ca liniștea. Totul e acolo. Toată viața, toată moartea.

IOANA SCORUȘ  este psihanalist, scriitoare

Absolventă a Institutului de Petrol și Gaze, Facultatea de Tehnologia Chimizării Petrolului și Petrochimie și a Universității Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie, București

Cărți publicate: „Iubiri imperfecte – plachetă de poezii”, (Premier Ploiești, 2004), „Povestea unei sinucideri”, roman – (Albatros, București, 2006), „Paradoxurile psihanalizei în România”, carte de dialog cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, pe vremea comunismului (Paralela 45, 2007), „Un an din viața Liubei B”., roman – (TREI, 2017), „În definitiv”… carte de dialog cu Ion Vianu, (Polirom, 2018), „Freud Museum”, roman, (Polirom, 2019).