Pe 11 februarie 1925, Percy Fawcett, ofițer britanic de artilerie, erou al Primului Război Mondial și explorator învederat, pornește din Rio de Janeiro spre granița Braziliei, pentru a se afunda în jungla amazoniană mai bine de 1600 de km, în căutarea unui presupus oraș dispărut sub straturile de vegetație cu sute de ani în urmă. Cu o experiență apreciabilă în zonă, însoțit de fiul său, Jack, și de un prieten al acestuia, Raleigh Rimell, Fawcett își va urma obsesia, într-o epocă în care febra explorării teritoriilor necartografiate nu se oprea doar la pădurile luxuriante și întinse ale Americii de Sud. Vor merge pe râul ”Paraguay” pe 23 februarie până la Cuiobá, ultimul cătun locuit înainte de imensitatea junglei populate numai de triburi imprevizibile, deloc primitoare cu eventualii purtători ai altor civilizații. Apoi pe 20 aprilie, împreună cu două călăuze și câteva animale de povară, cei trei vor dispărea pentru totdeauna din ochii celor vii. Nu vor mai fi găsiți niciodată, lăsând loc legendelor despre ei  și, desigur, despre orașul pentru care porniseră în aventura fatală. Dispariția lor a fost considerată cel mai mare mister al explorărilor secolului XX (exploratorul fusese declarat ”nici mort, nici viu”). Au fost căutați ulterior zeci de ani de mulți pasionați, au inspirat romane și filme, iar urmele lor au intrat inclusiv în folclorul nativilor amazonieni. Fawcett însuși scrisese într-o declarație, înainte de a se avânta spre nicăieri, în ciuda tuturor avertismentelor (inclusiv ale celor venite dinspre autoritățile braziliene): ”Dar vom veni înapoi cu toții, teferi, fie acesta ultimul lucru pe care îl mai pot face la cei 58 de ani ai mei”.

De unde, totuși, obsesia unui loc fantomatic, mai degrabă o iluzie țesută vag din mărturii și documente decât o certitudine arheologică? Și de unde asta la un bărbat care mai explorase anterior în câteva expediții jungla amazoniană (ajutase în 1906 prin incursiuni proprii la definirea granițelor dintre Bolivia și Brazilia și în Societatea Regală de Geografie era poreclit ”Livingstone al Amazonului”), știind nu doar ce riscuri întâmpină, ci și cât preț are acel El Dorado pentru care-și pierduseră viața atâția oameni, de la conchistadorii spanioli ai secolelor XV-XVI la temerarii secolului XX, dotați cu instrumente moderne de călătorie și cu stații radio?

Mai întâi a fost background-ul istoric, foarte stimulativ pentru orice pasionat de revelații arheologice. Societatea Regală de Geografie, al cărei membru respectat era și Fawcett, finanțase încă de la sfârșitul secolului XIX expediții spre zone de uscat din India, Australia și America de Sud netrecute pe hărți și găzduise conferințe despre ele. În 1911, cu ajutorul unor călăuze peruviene și urmând câteva frânturi de legende, americanul Hiram Bingham descoperise ruinele incașe de la Machu Pichu, în Anzi, la 2500 deasupra nivelului mării. Orgolios, Fawcett își va spune că el va descoperi ceva mult mai măreț: rămășițele unei civilizații necunoscute chiar în inima Amazoniei. Apoi, au fost documentele. Ofițerul britanic a răscolit tot felul de mărturii scrise ale conchistadorilor, a studiat vestigii și forme de relief și a auzit mărturii printre localnici, ca să pună cap la cap date despre existența unui oraș imens în nord-estul Braziliei, pierdut în junglă, în regiunea râului Xingu, înăuntrul statului Mato Grosso. Și nu în ultimul rând a fost pasiunea pură pentru aventură, cu atât mai mult cu cât Fawcett avea o familie fericită (trei copii și o soție care-l sprijinea în toate) și-și propusese în nenumărate rânduri să se oprească din periculoasele-i călătorii. ”O voce înăbușită mă striga din adâncul ființei mele”, nota el, la un moment dat. ”La început era abia sesizabilă, dar a continuat până când n-am mai putut-o ignora. Era vocea sălbăticiei și știam că va face mereu parte din mine.” Despre Amazonia notase că îi era drag ”Iadul acela” și că ”îl prinsese în gheara lui drăcească”, iar despre tihna căminului, că îl sechestrase ca o ”poartă a teminței”. Exact după epoca victoriană a marilor descoperiri, pe urmele conaționalilor celebri, conștient de capacitățile sale, dar și prizonier al propriei imaginații, Fawcett voia și el să-și construiască un Destin.

Bine documentată, scrisă fluent și captivant, cartea jurnalistului american David Grann despre Percy Fawcett e deopotrivă un roman și un reportaj reconstitutiv. Z, orașul pierdut își derulează narațiunea ramificat, urmărind pe de o parte pregătirile și startul călătoriei protagonistului, așa cum rezultă ele din cele mai credibile mărturii, din istorii orale și din arhive oficiale (inclusiv cele din Brazilia), iar de cealaltă, călătoria autorului din februarie 2005 pe urmele personajului său, până dincolo de Cuiobá, printre triburile Amazoniei recente. Obsesia lui Fawcett pentru Z devine obsesia lui Grann pentru ce s-a întâmplat, de fapt, cu ofițerul britanic dispărut. Conștient de asta, Grann afirmă: ”Mă întrebam ce se întâmplase cu Fawcett și ai lui după ce tribul kalapalo văzuse cum li se stinge focul de tabără. Mă întrebam dacă Jack ajunsese să se îndoiască de tatăl său și dacă Fawcett însuși, după ce asistase la moarta fiului, se întrebase: «Ce-am făcut?». Și, înainte de toate, mă întrebam dacă Z chiar există. Să fi fost, după cum se temea Bian Fawcett, doar o plăsmuire a imaginației tatălui său ori poate a imaginației noastre colective? Finalul poveștii lui Fawcett părea să rămână pe vecie dincolo de linia orizontului: o citadelă ascunsă, alcătuită din cuvinte și paragrafe, un Z al meu”. Posedat intelectual el însuși de ”citadela ascunsă” și obligat să ficționalizeze acolo unde se putea, David Grann reușește să nu eludeze autenticitatea relatării prin construcția romanescă, prin scenografia veridică și prin propriile ipoteze asupra evenimentelor. Ochii prin care vede ultimii ani din viața lui Fawcett sunt ochii prin care el însuși călătorește în Brazilia și vede ceea ce Amazonia ascunde, în memoria ei ancestrală. Cu o retorică bine controlată, autorul caută efectul de reportaj obținut, de fapt, printr-un roman la granița dintre document, biografie, ficțiune și jurnal personal – un fel de combinație originală între Flaubert, Zweig și Cortázar, în binecunoscuta tradiție literară anglo-saxonă de tip docu-fiction: ”Fawcett nu voia să întârzie. Pe 4 februarie 1900, tot ce avea de făcut era să ajungă de la hotelul său din Redhill, Surrey, până pe Savile Row nr.1, în cartierul londonez Mayfair. Dar în oraș nu se mișca nimic sau, mai bine zis, totul era în mișcare: oameni purtând panouri cu reclame, ucenici intrând și ieșind din măcelării, funcționari, omnibuze trase de cai și această bestie nouă și ciudată care începuse să invadeze străzile, speriind caii și pietonii, stricându-se la fiecare colț – automobilul. […] Oriunde privea, lui Fawcett i se părea că se dă o bătălie între nou și vechi: de-a lungul străzilor mai elegante, din granit, din loc în loc, erau felinare electrice, în timp ce la intersecțiile celorlalte, pavate cu piatră cubică, luceau în ceață lămpile cu gaz. Pe sub pământ țâșnea în viteză metroul, o invenție științifico-fantastică, desprinsă parcă din cărțile fratelui său, Edward Fawcett. Bicicletele, care cu doar câțiva ani în urmă erau cele mai sofisticate apariții de pe drumuri, se demodaseră deja. Până și mirosurile păreau să fie în conflict: tradiționala duhoare de bălegar de cal concura cu izul modern de benzină. Simțea că se poate cuprinde dintr-o privire și prezentul, și viitorul”.

Desigur, ajuns la fața locului, cu ajutorul documentelor, a unor călăuze și a unor supoziții arheologice proprii, autorul întrezărește, ca și eroul său, urmele unui imens și străvechi oraș printre satele amazoniene modernizate. Mecanismul său narativ e acela exprimat odinioară sublim tot de un englez, Robert Scott, înainte de-a muri în 1912, pe drumul de întoarcere dinspre Polul Sud: ”Dacă am fi supraviețuit, aș fi avut de spus povestea onoarei, a rezistenței și a curajului tovarășilor mei […] În schimb, istoria noastră va trebui spusă de însemnările acestea neterminate și de trupurile noastre moarte”. Cum a ajuns David Grann la propriul Z le rămâne citotorilor lui să constate, citindu-i fascinanta narațiune despre subiect.

David Grann, Z, orașul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale, Editura Art, București, 2019, traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu,  319 pag.

Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista România literară, nr. 49/2019.

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.