O scriere propune un șir lung de audiții, o disciplină a ascultării și una a înțelegerii fiecărei note și a sunetelor lor desenate pe acest ingenios și sofisticat portativ literar. O așezare a cuvintelor în acest tipar al ascultării și al acumulării unor sunete care sunt așezate în cuvinte bine armonizate și bine puse în situațiile de a rezona și de a se împrăștia muzical este o caracteristică rară, o îndemânare ce necesită multă ascultare a tuturor inflexiunilor conținute în voci, de anulare a tuturor zgomotelor disturbatoare și de izolare și integrare a celor care își pot face loc în acest ansamblu de sunete dominant. Fiecare notă este folosită pentru a se face cunoscut un cuvânt distinct, iar fiecare cuvânt are tendința de a rămâne ca semn unic al spunerii sunetelor cu care este încărcat. Toate acestea reușesc să adune într-un text toate componentele necesare pentru ca totul să fie scris și să sune firesc într-un inedit concert.

   Andreea Răsuceanu a reușit de fiecare dată să își țină textele în acest registru al partiturii muzicale, al formei de exprimare care păstrează foarte bine în tiparele ei aceste modele auditive de spunere prin cuvinte, prin acele cuvinte care se simt cum în timpul lecturii își schimbă ne simțit structura pentru a fi nu doar citit, ci și auzit. Fiecare propoziție din cărțile ei sunt delicate filamente incandescente care ard și care luminează fiecare nod muzical așezat pe partitura închipuită și construită de ea. Fierberea aceasta propune pentru ascultare murmurul coerent al fiecărui fragment întâlnit în timpul lecturii, propune o revărsare de efecte unice, efecte care nu își mai găsesc altundeva corespondent, dar se pot multiplica în foarte multe forme de auzire și de arătare a tuturor formelor ei.

… Cu picioarele goale pe asfaltul fierbinte, cu corzile leagănului de funie împletită înfipte în carnea brațelor, cu ochii lipiți de cerul îndepărtat, nesfârșit, cu părul tuns scurt prins în câteva agrafe încinse de soare, în colțul grădinței, sub vișin, cu fundul pe preșul de iută pe care urcă, în drumul lor în zigzag, de neînțeles, furnicile roșii, în podul alb, cu aerul clocit, cu straturile lui de penumbră, unde tu crezi că n-am urcat niciodată…

   Vântul, duhul, suflarea este o construcție muzicală densă, tulburată în permanență de mici incursiuni în corpul ei al unui instrument neștiut, necunoscut, de unele sunete care atenționează asupra acestei intensități și despre toate formele lor de a se auzi, apucătoare și acaparatoare, care te transportă ușor în regimul nefiresc al dependenței de textul pe care citit, sau auzit, îl parcurgi. Fiecare zonă a cărții lasă să se vadă multe straturi, dar și culorile sedimentelor așezate în ele făcând astfel ca întregul să poată fi înțeles, simțit și auzit ca un complex edificiu senzorial, ca o bandă a lui Moebius care nu lasă la vedere nici un sfârșit și pe ale cărei fețe se desfășoară continuu un neobosit spectacol revelator al tuturor simțurilor care sunt conținute și spuse de o fire umană introvertită parțial, dar disponibilă să lase ca toate acestea să fie văzute și înțelese. În carte sunt parcurse de corpurile răsfirate în paginile ei toate etapele creșterii lor în singurătate, în acele forme ale singurătății care evită eșecul și urmările lui și își încarcă modurile de a spune, de a povesti și de a arăta cu toate componentele bune ale curajului și toate formele lui de a-și face propunerile accesibile și necesare pentru ducerea lor până la capăt, până în zona în care scrisul se poate arăta și le poate asigura depășirea acestor situații ale ascunderii, ale lăsării lor în zona de penumbră neliniștitoare.

… Merg de-a lungul după-amiezii care înghite tot, casele cunoscute care par acum vechi au alunecat într-o parte, ca la viitura care a măturat satul lăsând în urmă o crevasă de mai mult de un metru adâncime, a scos morții din morminte, a dus în vârtejuri de nămol animale și păsări, gara pare că se îndepărtează, în loc să se apropie, marfarele au încremenit ca niște carcase maronii, uscate, de insecte…

   Andreea Răsuceanu își ține poveștile într-o zonă de crepuscul controlat discret, într-una în care stările muzicale ale facerii și ale desfacerii lor se pot face primele înțelese, se pot auzi și asculta distinct și într-un registru clar. Aici totul se aude și mai apoi se face vizibil într-una sau în mai multe stări care completează atmosfera și o face să își facă simțită orice vibrație dispusă să devină disponibilă, să își facă vizibil tremurul emoționant și copleșitor. Plutirea este starea în care muzicalitatea acestui text complex reușește să nu închidă, ci reușește să deschidă și să aducă la îndemână acele suplimente care pot asigura necesarul de forțe pentru ca poveștile să își poată duce la capăt și să își finalizeze multitudinea de stări.

… Câteodată se întâmplă ceva, ceva care sparge peisajul perfect, încremenit pe placa de sticlă a memoriei tale…

   Un proces discret de atragere ca un cântec de sirenă este conținut de Vântul, duhul, suflarea, un dibaci dirijor conduce o invizibilă orchestră care te face să urmărești sunetul atrăgător care se face auzit, iar pașii care se lasă conduși în acest aparent joc, în această incursiune în protohalucinaria desenată muzical și în cuvinte în întregul corp al cărții. Fiecare poveste își folosește tangajul pentru a ameți și pentru a controla fiecare dislocare ce are loc în fiecare stare indusă de gravitatea și de puternica interiorizare care se manifestă, dar nu își face cunoscute locurile de proveniență și nu își dezvăluie originile. Sunt multe locuri în care știi și vezi că stările de cădere nu mai pot fi evitate și că starea de acceptare a ei se va așeza într-un registru firesc, registru care, la rândul lui se va transfera în stare de fapt.

   Andreea Răsuceanu ne conduce într-un nou corp muzical și foarte senzorial al poveștilor sale, ne oferă un nou mod de lectură, acela de pe o partitură complexă și multistratificată, structură care cuprinde în și între rosturile ei toate formele în care o poveste se poate auzi și în care își pot face vizibile și ascultate fiecare dintre notele conținute.

… Uneori peste scris picurase apă, lichidul diluase albastrul cernelii reducându-l la o urmă palidă, alteori peste cuvinte cineva trăsese cu stiloul de multe ori, făcându-le de necitit…

   Vântul, duhul, suflarea este o nouă intrare în tunelul intens senzorial tulburat frecvent de puterea magică a trăirii oricărei amintiri, de reducere a lor la viață și de spunere într-o formă atât de intensă și de tulburătoare. Fiecare frază a cărții tulbură nefiresc, dar adaugă stările firești ale înțelegerii muzicale, ale acelei înțelegeri care reușește să treacă de oricare fel de epidermă disponibilă, de oricare strat care ar încerca să evite străpungerea și așezarea lor în profunzimile care și le pot asuma. Toate acestea sunt puse ordonat pe o partitură vizibilă care păstrează printre notele ei formele sigure ale transformării lor în cuvinte.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.