Amurgul își lăsa văzută lumina apoasă și aproape albastră a înserării care mie mi se părea verzuie, ca apa stătută în care bolboroseau mormolocii, acele ființe negre, ovale cu codițe care se mișcau neîncetat și care mă fascinau cu acea neobosită căutare a lor (Ce caută, mamaie mormolocii ăștia care se mișcă tot timpul?… – Nu știu, întrebă-i și tu pă ei, că numai dă asta nu-mi arde mie acuma…). În această lumină verzuie de amurg creșteau aburii varului pe care îl stingeau mama și tata, iar mirosul acela îmbătător al acestui proces rămânea pur și simplu definitiv în oricare fel de memorie, în oricare amintire care își întorcea într-acolo privirea, refuzul uitării. Fețele mamei și ale tatălui meu erau îmbujorate, asudate, ochii le străluceau și privirea lor traversa tot acel abur apos când și-o aruncau spre mine, când își propuneau supravegherea micuțului care-i privea și el, și care nu îndrăznea să îi întrebe ceva de teamă să nu strice emoția acelui tablou vivant, să nu destrame acele imagini care se repetau și care pe el îl încântau. Totul era cald și plăcut aromat, iar fiecare nuanță lăsată să se vadă de lumină era irepetabilă și trebuia neapărat memorată pe loc. (Mamă, Tată, sunteți de aur și de argint!- îmi tot repetam fără să am curajul să strig aceste cuvinte, iar ei chiar erau două corpuri frumoase alcătuite de străluciri ca de aur, ca de argint…). Mâinile lungi și subțiri ale mamei mânuiau hotărâte o greblă care desfăcea și apropia bulgării de var, iar mâinle tatei foloseau hotărât o lopată care adăuga acei bulgări și o lăsa la o parte pentru a pune peste toți și toate apă dintr-o găleată. Atunci grebla mamei se mișca repede, repede, parte din bulgări se topea și totul urca într-o coloană albă și deasă de abur care pe mine mă încânta și care mă făcea să mă mut într-o exaltare nereținută. Râdeam tare și mă miram de efectele acelui proces care semăna cu ceva, cu ceva nelămurit încă pentru mine cel de atunci, dar intuit și simțit ca într-un vis ce putea să urmeze. Știam că anumite imagini și întâmplări ale unor zile se vor întoarce la mine într-un vis, în mai multe chiar și că vor rămâne mult timp așezate așa în fiecare amintire și răscolire a vieții cu toate aceste nepuse întrebări, cu toate aceste necunoscute și nemaiîntâlnite adâncimi ale lor. Bolovanii de var se micșorau și se transformau într-un lichid alb imaculat care se scurgea printr-o plasă metalică într-o groapă cu pereți negri și maronii săpată în pământ. Contrastul acela dintre lichidul alb și pereții ce îl păstrau în formele lor era înnebunitor de frumos, era ceva ce credeam că se face atunci, în acele momemte de mama și de tata doar pentru mine, doar pentru privirile mele și pentru visele pe care o să le am mai târziu despre ele. Stropi mici de var săreau pe picioarele tatălui meu care avea pantalonii suflecați spre genunchi, iar locul unde atingeau pielea păstra urma mică și aproape invizibilă atunci a unei arsuri, a unei aprinderi, a unei explozii îngăduită de corp. Atunci se opreau și mama mergea la o găletușă din care scotea un ou de găină, îl spărgea, alegea albușul de gălbenuș, iar cu albușul îi freca piciorul lui tata. El închidea ochii mulțumit și îi mângâia mâna mamei care îi oblojea arsura pielii. Eu mă gândeam atunci că pielea tatei este o piele fericită.( Îl întrebam seara:- Tată, pielea ta este fericită?… – Ție nu ți-e somn, că dimineață abia te trezești ca să te ducem la cămin…). Până la urmă adormeam și mă gândeam la bucățelele de piele ale lui tata cum se caută una pe alta prin varul acela alb și fierbinte care bolborosea până spre dimineață.

Mama se privea într-o oglindă mică înainte de culcare și știind că o privesc făcea în așa fel ca să îi întâlnesc privirile și să o văd când scotea limba la mine și se strâmba într-un fel drăgăstos, cuceritor și dulce. De atunci și până la următorul ei gest care nu se lăsa niciodată prea mult așteptat eram, bineînțeles, fericit…

Tata se scutura de praf și se spăla afară după care intra în cameră aducând cu el o lumină și o răcoare care ne mutau pe toți într-un halou de fericire, de bine și de încredere. Era mereu puternic și sigur. Trebuia să vedem și să știm siguranța aceea. Se așeza pe marginea patului mă lua și mă așeza pe piciorul lui după care mă ridica atât cât se putea de sus spunându-mi că așa urcă greutățile macaraua. Râdeam și nu mă temeam, și așteptam să fiu recuperat de brațele mamei, iar apoi așezat în pat lângă tata. Mă lipeam de el și eram, bineînțeles, fericit…

Adormeam între ei și mă lăsam prins între lumile îngăduite și încurajate de visul ce tocmai se punea peste cuvintele mele gândite, peste fiecare poveste pe care mi-o așezam în fiecare început de noapte, poveste pe care deseori o uitam și încercam în următoarea noapte să o refac, să o iau de la capăt și să reușesc să o termin. Desigur, în vis, iar visul nu mă ajuta niciodată. Atunci m-am gândit că în oglinda mică a mamei aș putea să păstrez anumite cuvinte și imagini ale lor, eram sigur că ea va putea să păstreze pentru mult timp orice închipuire de-a mea, oricare gând care se risipea de fiecare dată neștiind unde și de ce se tot duce atât de departe. M-am ridicat, am ascultat respirațiile mamei și pe a lui tata, m-am obișnuit cu întunericul și am coborât încet pe la capătul patului. Pe masa de lângă fereastră era așezată oglinda culcată, iar lumina transformată de lună-ntr-o apă cobora prin geamul ferestrei și se scurgea în lacul de argint al oglinzii toată. Mi s-a făcut teamă și am vrut să merg înapoi în pat lângă corpurile și respirațiile calde și protectoare, dar ceva m-a oprit și m-a făcut să mai aștept, să încerc în continuare să mă apropii de acea intensă mirare, de acea desfășurare de forțe ale nopții la care eram martor și la care eram îndemnat să particip, să mă implic și să merg mai departe. Eram în vecinătatea unui mister ce începea și care încerca să se apropie de înțelegerea mea. Eram fascinat și hipnotizat totodată. Un mic tremur se păstra în țesuturile corpului meu. Era plăcut și neplăcut totodată. Era misterul care începea să îmi cucerească și să îmi locuiască primitorul corp. Priveam spre oglindă și căutam cu privirea ceva ce așteptam ca să iasă din apele ei, ochii așteptau nerăbdători să se închidă speriați, să fie acoperiți și protejați de palmele protectoare. Am întins mâna spre oglindă, am așezat palma între lumina care cobora din noapte spre ea și suprafața ei s-a lăsat opacizată brusc de surprinzătoarea umbră, iar atunci am văzut cum raza aceea de lună traversează pielea și tot ce se afla sub ea și mergea mai departe în adâncimile oglinzii. Atunci am simțit și am trăit transparența, fiecare dintre luminile acceptate de ea deveneau parte din mine, se mutau firesc în raze care ardeau dar nu lăsau în urma lor durere, ci doar o tristețe neînțeleasă, plăcută, la fel ca singurătățile de zi cu zi de care mă temeam, dar în care mă regăseam și mă recunoșteam. O confundam uneori cu tăcerea, dar tăcerea nu putea să ducă cu ea chiar atâtea imagini.

Transparența era necesara rătăcire pe care o căutam în fiecare zi pe care acum o descoperisem în misterioasa și neîntunecata noapte, în lumina ei rece care făcea să pot să îmi asum și să îmi aduc atât de aproape fragilitatea cu toate încărcăturile și simțirile ei aduse mai departe în cuvinte, mutate firesc și uitate în toate acele milioane de vise pe care le căutam dimineața sub pernă. Eram singur într-o lume plină de lumină, plină de voci, de povești și păstrătoare de umbră, și simțeam acea singurătate ca pe ceva ce nu trebuie spus niciodată, ca pe un secret ce va rămâne păstrat definitiv în oglinda ce primea cu atâta liniște și sobrietate toate aceste intensități ale tristeții, ale fragilității, ale împietririi în adâncimile ei nelimitate a fiecărei imagini și a fiecărei emoții ce putea și reușea să o însoțească. Mai departe mi-am visat nemișcarea rămasă prinsă în acel chihlimbar argintiu și completată de o adâncime necunoscută încă, de un abis calculat special pentru a putea să cuprindă întreaga cutremurare a mirării care acum se năștea.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

editor: Logos, Indagatoris

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.