O istorie a Germaniei moderne scrisă de Kitchen oferă o relatare cuprinzătoare și vie a evenimentelor-cheie din istoria Germaniei, de la începutul secolului XIX la perioada de după unificare. – STUART TABERNER, Universitatea din Leeds

Martin Kitchen oferă o lucrare lucidă și documentată axată pe formarea Germaniei ca stat național de la situația as fragmentată de la începutul secolului XIX până în deceniile de după 1945. De-a lungul expozeului, a interconectat necesarele fire politice, economice, sociale și culturale care sunt utile în a prezenta o relatare cuprinzătoare a complexităților care marchează istoria sa până la Angela Merkel. – DONALD DIETRICH, Boston College

Martin Kitchen s-a născut în 1936, la Nottingham. A studiat istoria la Londra și Oxford. A fost profesor la Cambridge și la alte universități, și redactor al unor reviste de specialitate. Autor a peste 20 de cărți, în special despre istoria politică, economică și militară a Germaniei în secolul 20. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi. În prezent locuiește în Canada și este profesor emerit la Simon Fraser University.

Fragment din Introducere

În anul 1800, Germania era un imperiu improvizat alcătuit din sute de mici principate, orașe libere, precum și domenii ecleziastice și aristocratice, care încă din 1512 purtau solemnul titlu de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Voltaire remarca sarcastic că acesta nu era nici sfânt, nici roman și, desigur, nici imperiu nu prea era. Cât despre „german“ – acest cuvânt nu însemna mare lucru în vremurile acelea.

Dintre statele germane, doar Austria și Brandenburg-Prusia aveau însemnătate, iar Prusia nici măcar nu era parte din imperiu. Totuși, imperiul avea numeroase calități, structura sa federală servind drept model părinților fondatori ai Statelor Unite, dar se afla într-un implacabil declin și era impermeabil la reforme. A fost cotropit de armatele Franței revoluționare și reorganizat sub Napoleon. Istoricul Thomas Nipperdey își începe monumentala sa istorie a Germaniei secolului al XIX-lea cu o expresie memorabilă: „La început a fost Napoleon.“ Ca mai toate aforismele de acest fel,  este doar pe jumătate adevărat: aceasta nu a fost o a doua creație, dar într-adevăr a marcat sfârșitul imperiului și transformarea semnificativă a geografiei politice a Germaniei. Napoleon a silit șaisprezece „mici sultanate“, cum disprețuitor le numea marele reformator, baronul von Stein, să formeze Confederația Rinului, mărind astfel mult Bavaria, Württemberg și Baden, în speranța de a crea o a treia Germanie care să contrabalanseze importanța Austriei și a Prusiei. Confederația a fost reformată după modelul francez, adoptând progresistul cod civil napoleonian; pe de altă parte, în Prusia reformele aveau drept scop întărirea statului, astfel încât, în cele din urmă, să poată elibera provinciile aflate sub ocupație franceză. Aceste reforme și lupta împotriva Franței aveau să se afle la temelia puterii prusace în noul secol, iar în 1871 aveau să conducă la formarea unei noi Germanii. Pe parcursul acestui proces, liberalismul progresist din primele decenii ale secolului al XIX-lea avea să se transforme treptat într-un naționalism tot mai reacționar.

O concepție întrucâtva vagă despre identitatea germană a fost articulată pentru prima oară în secolul al XVIII-lea. Aceasta se concentra pe specificitățile lingvistice și culturale ale lumii vorbitoare de limbă germană. Era abstractă, umanistă, cosmopolită, rarefiată dpdv filosofic și apolitică. Ura intensă împotriva francezilor, cauzată de războaiele revoluționare și apoi de cele napoleoniene, împreună cu inacceptabilul comportament al trupelor de ocupație franceze, au înveninat acest naționalism timpuriu. Cosmopolitismul s-a preschimbat într-un arogant sentiment de superioritate culturală. Apolitismul a devenit o obsesie reacționară pentru trecutul mitologic german. Ce era rarefiat s-a distilat într-o impenetrabilă dar toxică obscuritate. Noii naționaliști sperau că, după sfârșitul războaielor, va apărea o Germanie puternică și unită, însă speranțele lor au fost spulberate la Congresul de la Viena, unde s-au impus imperativele marilor puteri europene.

Marea Britanie și Franța au preferat să accepte schimbările făcute de Napoleon și i-au terminat opera, creând o Confederație germană ce includea cele 39 de state existente. Nu exista vreun șef al statului sau un guvern, ci doar o adunare federală unde statele membre își trimiteau reprezentanții, și a cărei președinție era asigurată de Austria. Soluția le era convenabilă austriecilor, căci erau partenerii superiori, iar Metternich, impunându-și politicile sale reacționare și represive, părea să conducă cu fermitate Confederația.

Aparențele exterioare erau însă înșelătoare. În timp ce Austria nu reușea să-și facă ordine în propria ogradă, rezolvând gravele probleme ale unui imperiu multietnic într-un moment în care se inflamau pasiunile naționaliste, Prusia punea temeliile viitoarei sale forțe economice. Renania, acordată Prusiei la Congresul de la Viena, împotriva voinței ei, căci era o zonă înapoiată și catolică, a devenit centrul de greutate al puterii industriale a Germaniei. Uniunea Vamală (Zollverein), fondată în 1834 sub conducerea Prusiei, a făcut ca multe dintre statele germane să devină dependente de Prusia din punct de vedere economic, și a creat o piață ce avea să conteste în curând supremația britanică. Pe când Austria decădea, capitalurile se reorientau spre nord. Pentru a deveni cea mai puternică națiune de pe continent, Germaniei nu îi mai lipsea decât o formă sau alta de uniune. Dar ce formă avea să ia această unire? Avea să fie o Mare Germanie, care să cuprindă și Austria, sau o Mică Germanie sub dominație prusacă?