Relativ puțin cunoscută este aventură miilor de ardeleni și bucovineni care au servit în Armata austro-ungară în Primul Război Mondial pe frontul din Galiția și care au fost făcuți prizonieri de către ruși, înainte de descompunerea Armatei țariste, din 1917. Câteva contingente de voluntari ardeleni și Bucovinei au depus jurământul la Iași în 1917, luptând apoi pe frontul din sudul Moldovei în vara anului 1917. Însă nu toți prizonierii români au reușit să ajungă în Moldova, mulți fiind concentrați în lagăre de prizonier din imensul spațiu al Rusiei. Și mai puțin cunoscută este aventură prizonierilor de război români în imensul Imperiu Țarist. Mii de ardeleni și Bucovinei nu au mai apucat să ajungă în Moldova liberă, rămânând într-o Rusie care se dezintegra, luând parte la luptele din Rusia. Mai multe informații despre acest subiect se regăsesc inclusiv în monumentala lucrare a lui Constantin Kirițescu[1]dedicată Războiului de Întregire. Volumul al XXVII-lea[2] din cadrul seriei Afaceri Orientale, apărut ca urmare a strădaniilor neobosite ale lui Vadim Guzun (editor), oferă alte informații importante despre misiunea lui Victor Cădere în Extremul Orient, căci repune în circulație memoriile celui care a condus Misiunea română la fața locului, dar și o serie de documente și fotografii păstrate de fostul ofițer român.

Cine a fost Victor Cădere (1891-1980)? Născut în localitatea Buhalnița, din județul Neamț, într-o familie modestă și numeroasă, cu nouă frați și surori, a reușit să absolve prestigioasa Facultate de Drept a Universității din Iași. În 1913 a luat parte la Campania din Bulgaria, cu gradul de sublocotenent. În august 1916 a plecat cu regimentul său în Dobrogea, având gradul de locotenent și comandant de companiei de mitraliere. A fost rănit la sfârșitului lui septembrie 1916 însă în noiembrie s-a întors la regimentul său care s-a retras în Moldova și a fost trimis la refacere. Având în vedere experiența căpătată pe front, la o armă atât de importantă precum mitraliera,  a fost desemnat să instruiască alți militari în mânuirea ei, având în vedere și noul armament care sosea din Franța. Nu a luat parte la luptele din vara anului 1917. A fost demobilizat în aprilie 1918 iar în ianuarie 1919 a plecat la Paris, la studii, însă nu a avut parte de prea multă liniște căci în decembrie 1919 a fost desemnat de Guvernul Român să plece în Extremul Orient rusesc pentru a facilita repatrierea ardelenilor și bucovinenilor blocați acolo. Fostul Imperiu Țarist era cuprins de violentul război civil între Armata Roșie bolșevică, pe de o parte și diverse grupări albgardiste, pe de alta, care acționau disparat, dinspre periferiile imperiale către Moscova dar care au fost învinse una după alta de către Armata Roșie condusă de Troțki. În același timp, și Regatul Român se afla practic în conflict deschis cu autoritățile bolșevice, după unirea Basarabiei cu România, nerecunoscută de Lenin și expulzarea bandelor bolșevice de către români. Victor Cădere a urmat un drum sinuos și lung pentru a ajunge în îndepărtatul port extrem-oriental rusesc, cel mai mare al Moscovei în Asia. Din Marea Britanie, Cădere a ajuns în februarie la Washington, a traversat America spre Coasta de Vest, nu înainte de a intra în conflict cu comandorul Pantazzi, care nu a vrut să-i dea decât o mică parte din dolarii strânși de la românii din Statele Unite[3]. La 23 februarie 1920 a luat vaporul japonez Siberia Maru care l-a dus până în Yokohama. La Vladivostok a ajuns în aprilie 1920, începându-și propriu-zis misiunea de strângere și repatriere a românilor, intrând în diverse mici conflicte cu reprezentanții celorlalte misiuni, mai ales cea a cehilor, care erau mult mai numeroși și încă controlau o secțiune importantă a caii ferate a Transsiberianului și care încercau să-i folosească pe români în disputele lor locale cu bolșevicii care înaintau dinspre Irkuțsk. Situația din estul Siberiei era destul de confuză, comunicațiile greoaie, chiar inexistente.[4] La 16 aprilie 1920 a fost înființată Misiunea Guvernamentală Română de Repatriere iar la 10 mai voluntarii au defilat și depus jurământul pe steagul Regatului Român. Cădere s-a descurcat, fără mijloace materiale însemnate, și a reușit rapid ca la 25 mai deja să îmbarce 1.724 de români iar pe 1 iunie alți 1.120 cu destinația Europa. Aflat la Vladivostok, Cădere a fost informat că prințul Carol întreprindea o vizită oficială în Japonia (de fapt una din etapele lungii sale călătorii în lume, menită a-i abate gândul de la relația cu Zizi Lambrino care produsese mare deranj…dinastic), fiind bucuros să revină în Japonia, pentru a lua legătură cu cineva care părea a avea autoritate. Și într-adevăr, a avut o întrevedere cu Carol, căruia i-a expus situația voluntarilor români, prințul promițându-i sprijinul la întoarcerea în țară. Însă Cădere avea nevoie de el imediat, nu după patru luni, cât a mai durat voiajul princiar (din Japonia, Carol a ajuns în Hawaii, a traversat Statele Unite și apoi Oceanul Atlantic, pentru a ajunge la Paris, revenind în țară în octombrie 1920, aparent vindecat de amor). Interesantă este și imaginea Japoniei pe care o descoperă Victor Cădere în 1920 „În Nagoya, ca și în alte orașe japoneze, mizeria este mare, dar nu se văd oameni cerșind: străzile sunt pline însă de oameni rău îmbrăcați, cu stigmatul lipsurilor întipărite pe fețele lor slăbite; se oferă insistent să repare umbrele, pipe, ciorapi, orice; fabrică rapid scobitori, revând obiecte de mică valoare, numai ca să capete o monedă; alții cerșesc sub altă formă, oferind cunoștințele lor în artă ghicitului și sunt consultați de săraci, ca și de bogați”. Generalul Constantin Găvănescul, autorul relatării despre călătoria lui Carol[5], aghiotant princiar, a fost desemnat de Carol să-l urmeze pe Cădere la Vladivostok pentru a prezenta omagiul Regatului Român voluntarilor transilvăneni și bucovineni. După ce Gavanescul s-a înapoiat în Japonia, Cădere a primit o telegramă prin care i se cereau câteva mii de yeni pentru a acoperi cheltuielile suitei princiare. Ce putea fi mai tipic românesc?

Dacă voluntarii erau mult mai ușor de repatriat, căci erau constituiți într-o formulă de organizare militară unitară, având comandă, armament etc. în schimb mult mai greu a fost procesul descoperire și repatriere a prizonierilor de război având origini romanești, internați în imensitatea Siberiei, foști militari ai Armatei austro-ungare, dar care nu reușiseră să ajungă în marile centre urbane, unde se constituiseră unitățile de voluntari. Cădere nici nu avea informații certe despre numărul lor dar estima că ar fi vorba de alți 2.500 de oameni. Au fost înființate trei centre de adunare a prizonierilor, la Harbin (acum în China), Cita și Habarovsk, în Siberia Orientală, care încă se afla sub controlul nominal (mai mult) al cazacilor lui Semionov. Cădere s-a regăsit singur în poziția de a organiza hrănirea iar apoi repatrierea unui număr de 1.500 de oameni pentru că autoritățile de la București l-au lăsat să se descurce mai mult singur. În noiembrie 1920 a reușit să preia o mie de locuri, din cele trei mii, de pe un pachebot închiriat de Crucea Roșie germană (restul locurilor fiind ocupate de foști prizonieri germani). Unii dintre aceștia au petrecut în prizonieratul rus și 6 ani (din 1914). Vaporul a ajuns la Trieste de unde românii au fost îndreptați spre țară de atașatul nostru militar. O altă problemă spinoasă cu care s-a confruntat Victor Cădere a fost necesitatea de a repatria în țară, pe calea apei, materialele achiziționate în numele Guvernului Român din Anglia și Japonia de către o comisie românească ce a activat la Vladivostok înainte de 1918 și care probabil spera să le trimită în țară pe calea ferată, folosind linia Transsiberiană. Cu toate dificultățile întâlnite, a reușit să îmbarce pe o navă japoneză 429 de lăzi, cu o greutate de 145 de tone, care au fost transportate până la Kobe, de unde au fost transbordate pe vasul englez Sicilia care le-a dus până în Port Said (Egipt), de unde au fost preluate de vaporul românesc Bucegi, care le-a descărcat la Constanța. În februarie 1921 la Vladivostok încă mai erau prezenți 500 de foști prizonieri români care așteptau să se întoarcă în țară. S-a ocupat și de repatrierea rămășițelor pământești ale fostul ambasador al României la Tokyo, Nicolae Xenopol, fratele marelui istoric A. D. Xenopol care murise în decembrie 1917 în Japonia. Alte două vapoare franceze au sosit în martie și aprilie 1921 și i-au îmbarcat pe toți foștii prizonieri care se aflau în portul rusesc, inclusiv pe cei români. În aprilie 1921 Victor Cădere a părăsit Vladivostokul care a fost evacuat și de japonezi după un an, în octombrie 1922, fiind preluat de puterea bolșevică. Cădere a plecat în Japonia unde a vizitat diverse obiective turistice. Din Shanghai, Cădere a luat un vapor care l-a dus până la Paris. Ajuns acasă, Ministerul de Război i-a mulțumit pentru activitatea sa laborioasă și pentru că a salvat 5.000 de români.

După aventura sa siberiană, încheiată cu succes, Victor Cădere a avut o viață profesională foarte bogată. În anul 1923 s-a întors la Paris, unde și-a continuat studiile la Facultatea de Drept și Științe Politice, întrerupte în 1919. S-a întors în România Mare, devenind un apropiat al cercurilor țărăniste, fiind ales în 1928 deputat de Bihor din partea P.N.Ț. În perioada interbelică, partidele promovau în funcții de demnitate publică personalități cu studii serioase, în străinătate, care vorbeau limbi străine și își dovediseră curajul în războiul mondial. A activat și în cadrul Ministerului de Interne înainte de a deveni diplomat, conducând Legațiile noastre la Varșovia și Belgrad, două capitale deosebit de importante în sistemului de alianțe regionale al Regatului Român interbelic. În 1941 a fost trimis la Lisabona, o altă capitală importantă, căci Portugalia lui Salazar rămăsese neutră dar și un punct de contact între cele două părți aflate în conflict. A rămas în post până în septembrie 1944 când a fost înlocuit de noul guvern al lui Sănătescu. A rămas la Lisabona până în noiembrie 1945, probabil în expectativă, observând evoluțiile din țară, el ocupând în perioada interbelică și mai multe funcții în cadrul regimului carlist (rezident regal în ținutul Dunării de Jos[6]). La sfârșitul anului 1945 a revenit în România care se afla la începutul procesului de sovietizare. În 1949 Victor Cădere a fost dat afară din învățământ, devenind un mărunt funcționar la Casa de Împrumut Permanent. În 1952 a fost arestat, fiind acuzat că a activat într-o lojă masonică dar și că ar fi fost reprezentantul vechiului regim. Se pare că a rămas în arest până în 1956 când a fost condamnat la cinci ani de închisoare (totuși destul de puțin pentru CV-ul sau „burghezo-moșieresc”) pe care nu i-a mai făcut, pedeapsa fiind grațiată[7]. Din 1956 familia Cădere a fost permanent monitorizată de Securitate. Fiind apreciat în mediul universitar francez, Cădere a reușit să plece din România în 1967,  și în contextul aparentei și scurtei liberalizări a regimului, inițial pentru a susține câteva conferințe timp de un an, ulterior rămânând definitiv în Franța unde a trăit până la moartea survenită în 1980.    

[1]Istoria războiului pentru reîntregirea României 1916-1919 de Constantin Kirițescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, două volume.

[2] O epopee românească în Siberia, editor Vadim Guzun, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.

[3] În schimbul eliberării unor noi pașapoarte românilor ardeleni plecați la muncă în Statele Unite li se percepea o taxă modestă de 5 dolari, care ar fi trebuit folosiți pentru a-i ajută pe ardelenii și bucovinenii prinși în Siberia tocmai pentru a degreva bugetul Guvernului central, oricum secătuit după anii de război și imensele distrugeri materiale din Regat).

[4] Despre situația din Vladivostok din perioada 1917-1918 scrie un alt călător roman, Ioan Timuș, care a nimerit din întâmplare în portul rusesc, în preajma Revoluției bolșevice, asistând și la primele etape, îndepărtate, ale războiului civil. Vezi Aventura transsiberiană a lui Ioan Timuș, Revista 22, numărul 11/2019, 4-17 iunie 2019.

[5]Ocolul Pământului în șapte luni și o zi

[6] una din invențiile administrative ale regimului autoritar regal – ținutul reunea mai multe județe

[7] Sau pentru că pur și simplu deja stătuse cinci ani în arest.

Articol apărut în ediția din 10 decembrie 2019 a Revistei 22.

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iaşi, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iaşi, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propagandă  (Vremea, Bucureşti, 2013) Viaţa şi moartea în Gulag (Vremea, Bucuresti, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene (Vremea, Bucureşti, 2017) Pedalând prin viaţă.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, Bucureşti, 2018).